Parcă ar fi fost vorba despre un dulap vechi, pe care îl muți dintr-o cameră în alta când nu-ți mai trebuie.
Nu despre locuința ei.
Nu despre singurul loc care îi aparținea cu adevărat.
Nicoleta nu a mai spus nimic. S-a ridicat încet și a intrat în birou. Când s-a întors, ținea în brațe un dosar gros, cu coperți tari, păstrat mereu separat de celelalte hârtii.
L-a așezat pe masă și l-a deschis cu o calmă precizie.
— Aici este actul de proprietate. Aici, contractul de vânzare-cumpărare. Aici, extrasul din registru. Iar aici dovada plății.
Foaie după foaie, le întindea în fața lor, fără grabă, dar cu o hotărâre care nu lăsa loc de interpretări.
Apoi și-a ridicat privirea spre soacră.
— Acum vă rog să-mi arătați dumneavoastră măcar un document care vă dă dreptul să vindeți acest apartament.
Iolanda s-a înroșit la față.
După câteva clipe, culoarea i s-a scurs din obraji.
Apoi s-a îmbujorat din nou, de furie și rușine amestecate.
Dar n-a scos nicio hârtie.
Pentru că nu avea ce să scoată.
Nu exista niciun asemenea document.
Atunci s-a întâmplat ceva neașteptat.
Agentul imobiliar, care până atunci stătuse stingher, a tușit scurt.
— Îmi cer scuze…
Amândouă femeile s-au uitat spre el.
— Dacă am înțeles bine, proprietara nu și-a dat acordul pentru această vânzare?
— Nu, a răspuns Nicoleta limpede.
Bărbatul și-a închis încet mapa.
— În aceste condiții, sunt obligat să mă retrag din această tranzacție.
Soacra a ridicat mâinile, indignată.
— Cum vă permiteți?
— Foarte simplu, a spus el, fără să ridice tonul. Legea nu îmi permite să particip la vânzarea unei proprietăți care aparține altcuiva.
Adevărul nu a mai putut fi ținut sub capac.
În aceeași seară, Nicoleta și Adrian au avut o discuție cum nu mai avuseseră niciodată în căsnicia lor.
Cea mai grea.
Cea mai sinceră.
Pentru prima dată, Adrian a vorbit despre datorii. Despre problemele pe care le ascunsese. Despre fricile care îl urmăreau. Despre deciziile proaste pe care le luase una după alta.
Situația era mult mai gravă decât bănuise ea.
Dar durerea cea mare nu era acolo.
Ci în faptul că el alesese să caute salvarea pe seama ei.
În loc să vină în fața ei și să ceară ajutor cinstit.
Săptămânile care au urmat au fost apăsătoare. Nicoleta s-a mutat temporar separat. A avut nevoie de liniște, de distanță, de aer. A stat de vorbă cu un avocat. A mers la psiholog. S-a sfătuit cu oamenii apropiați.
Pentru că, de fapt, nu mai era vorba doar despre apartament.
Era vorba despre încredere.
Iar încrederea, odată crăpată, nu se repară cu simple promisiuni.
După o lună, Adrian a venit singur la ea.
Fără Iolanda.
Fără scuze aruncate la întâmplare.
Fără pretenții.
A rămas în prag câteva secunde, apoi a spus încet:
— Am greșit.
Nicoleta nu i-a răspuns.
— Nu fiindcă aș fi vrut să-ți iau casa, a continuat el. Motivul era mult mai urât și abia acum pot să-l privesc în față.