— Dă-mi cardul tău bancar. De acum înainte, eu voi hotărî tot.
Pentru câteva clipe am fost convinsă că nu auzisem bine.
Soțul meu, Emil, stătea în fața mea, în bucătăria noastră, cu mâna întinsă, de parcă aștepta să-i pun în palmă cheile mașinii.
Numai că nu cheile le voia. Voia cardul meu.
— Poftim? am întrebat, fără să-mi ascund uimirea.
Emil a oftat scurt, iritat, ca și cum eu eram cea care complica inutil lucrurile.
— Cardul. Cel pe care îți intră salariul.
Am așezat încet ceașca de cafea pe masă.
Eram căsătoriți de șase ani. În tot timpul acesta, fiecare își administrase separat cheltuielile personale, iar pentru creditul apartamentului, facturi și cumpărăturile casei aveam un cont comun.
Până atunci, sistemul funcționase fără cusur.
Până în dimineața aceea.
— De ce ai nevoie de cardul meu?
Emil a tras un scaun și s-a așezat în fața mea, cu aerul cuiva care venise pregătit pentru o sentință.
— Pentru că nu se mai poate continua așa.
— Ce anume nu se mai poate continua?
A râs scurt, fără urmă de veselie.
— Cheltui prea mult.
De data asta, aproape că mi-a venit și mie să râd.
Mă numesc Felicia, am treizeci și patru de ani și lucrez ca manager de vânzări într-o companie care distribuie echipamente medicale. Câștig bine, dar n-am fost niciodată genul de femeie care aruncă banii pe fereastră.
Nu aveam colecții de genți scumpe, nici casete pline cu bijuterii.
Mașina mea avea opt ani. Ultimul lucru cu adevărat costisitor pe care mi-l cumpărasem fusese un laptop, cu aproape doi ani în urmă.
— Emil, despre ce cheltuieli vorbești, mai exact?
Și-a scos telefonul, de parcă așteptase întrebarea.
— O mie patru sute de lei într-un magazin de haine, luna trecută.
— Mi-am luat un palton și o pereche de pantofi pentru serviciu.
— Șase sute cincizeci de lei la restaurant.
— A fost ziua mamei mele. Am plătit cina pentru patru persoane.
Fruntea i s-a încrețit.
— Vezi? Pentru orice găsești imediat o explicație.
L-am privit fix.
Ceva nu se lega.
Emil nu-mi verificase niciodată cheltuielile înainte.
Dimpotrivă. Cu doar câteva luni în urmă glumise spunând că eu eram „ministrul finanțelor” în căsnicia noastră, fiindcă eu eram cea care își amintea mereu să punem bani deoparte.
— Dar tu? am întrebat.
— Ce-i cu mine?
— Tu cât ai cheltuit luna trecută?
Pentru o fracțiune de secundă, expresia i s-a schimbat.
A fost doar o clipă.
Dar am văzut-o.
— Nu despre mine discutăm acum.
— Ba exact despre asta discutăm. Dacă vorbim despre bani, atunci vorbim despre toți banii noștri.
Brusc, și-a împins scaunul înapoi.
— Felicia, nu mai face totul atât de complicat. Dă-mi cardul și gata.
— Nu.
S-a lăsat o tăcere apăsătoare.
Emil se uita la mine de parcă acel cuvânt nici măcar nu exista printre răspunsurile posibile.
— Ce ai spus?
— Am spus că nu.
Chiar în momentul acela, cineva a intrat în bucătărie.
Soacra mea, Viorica.
Nici măcar nu știam că era la noi în casă.
Își ținea geanta strânsă sub braț.