— Felicia…
— Rata la credit, utilitățile, mâncarea, asigurările, reparațiile. Absolut tot.
Culoarea i s-a scurs din obraji lui Emil.
Știam foarte bine de ce.
Salariul lui era puțin mai mic decât al meu. Dar nu asta cântărea cel mai mult. De aproape doi ani acceptasem, de bunăvoie, să duc eu partea mai grea a cheltuielilor noastre comune, fiindcă el pretindea că strânge bani pentru a-și deschide propria afacere.
O afacere care nu apăruse niciodată.
Atunci mi-a fulgerat prin minte un gând.
— Apropo, Emil… unde sunt economiile tale?
A încremenit.
Viorica și-a întors imediat privirea în altă parte.
I-am privit pe amândoi, pe rând.
— Ce se întâmplă?
— Nimic, a răspuns Emil mult prea repede.
Mi s-a strâns inima.
— Cât ai reușit să pui deoparte?
— Nu e momentul să discutăm despre asta.
— Mi-ai cerut cardul ca să-mi verifici mie salariul, dar tu nu vrei să-mi spui unde sunt banii tăi?
Nu mi-a răspuns nimeni.
Am luat telefonul de pe masă.
— Bine. Atunci arată-mi contul.
— Ai înnebunit?
— Nu. Sunt soția ta. Femeia căreia, acum treizeci de secunde, voiai să-i controlezi venitul.
A făcut un pas înapoi.
Gestul acela a spus mai mult decât orice explicație.
Ceva se întâmplase cu banii.
— Emil.
— Felicia, las-o baltă.
— Cât?
Viorica s-a băgat între noi.
— Nu a făcut decât să-și ajute familia.
Mi-am întors capul spre ea.
— Care familie?
Și-a coborât ochii.
Am înțeles înainte ca ea să rostească următorul cuvânt.
— Pe mine, a murmurat.
Pentru o clipă, bucătăria mi s-a părut prea mică, prea strâmtă, de parcă pereții se apropiau de mine.
— Cât?
Emil și-a trecut palma peste față.
— Aproximativ șaizeci de mii de lei.
Am rămas nemișcată.
— Șaizeci de mii de lei?
— Mama a avut niște probleme.
— Ce fel de probleme?
Viorica și-a îndreptat spatele, de parcă fusese jignită.
— Trebuia să-mi renovez baia și să schimb câteva piese de mobilier.
Am crezut, pentru o secundă, că glumește.
Nu glumea.
— Dumneavoastră numiți asta problemă?
— Apartamentul meu avea nevoie de reparații.
M-am uitat la Emil.
— I-ai dat șaizeci de mii de lei?
— Erau banii mei.
Replica aceea a limpezit totul definitiv.
Am dat încet din cap.
— Exact.
Emil părea că nu pricepe.
— Ce vrei să spui?
Mi-am luat cardul și l-am pus la loc, în portofel.
— Că erau banii tăi. Tocmai ai spus-o singur.
— Felicia, nu-mi răstălmăci cuvintele.
— Nu răstălmăcesc nimic.
M-am ridicat de pe scaun.
— Ai cheltuit șaizeci de mii de lei fără să-mi spui măcar un cuvânt. Iar când economiile tale au dispărut, ai hotărât că soluția este să pui mâna pe salariul meu.
Emil a deschis gura, dar am ridicat palma și l-am oprit.
— Și, ca lucrurile să fie complete, ai adus-o și pe mama ta aici, ca să mă presați împreună.
— Nu eu am adus-o! Era deja aici.
Viorica a intervenit imediat:
— Eu doar am vrut să ajut.