Zece minute mai târziu au intrat și Teodora cu soțul ei.
Cina fusese pregătită de mine.
În prima jumătate de oră, atmosfera a părut aproape obișnuită. Se vorbea despre lucruri mărunte, se treceau farfuriile dintr-o parte în alta, iar tensiunea stătea ascunsă undeva sub fața de masă, ca un cuțit uitat.
Apoi Veronica și-a lăsat furculița jos.
— Bun. Poate ar fi cazul să discutăm, în sfârșit, despre casă.
Adrian s-a încordat lângă mine.
Am luat o înghițitură de apă.
— Sigur.
— Socrul tău a primit devizele finale. Lucrările vor costa în jur de 189.000 de lei.
Tonul ei era acela al unui om care nu deschide o discuție, ci anunță o hotărâre deja luată.
— Și? am întrebat.
— Ne-am gândit că cel mai logic ar fi ca tu și Adrian să suportați suma.
— De ce nu Teodora?
Cumnata mea și-a coborât imediat privirea în farfurie.
Veronica și-a strâns sprâncenele.
— Teodora are doi copii.
— Și asta ce schimbă?
— Are cheltuieli mai mari.
— Deci noi trebuie să plătim pentru că nu avem copii?
— N-am spus asta.
— Ba exact asta înseamnă.
Tatăl lui Adrian a încercat să intervină.
— Gabriela, nimeni nu vrea să profite de tine.
— Nici n-am afirmat asta.
Veronica începea să-și piardă răbdarea. Se vedea după felul în care își ținea buzele strânse.
— Atunci de ce complici totul? Vă permiteți.
— Asta nu este un argument.
— Până la urmă, banii rămân în familie.
Am zâmbit foarte puțin.
— Perfect. Atunci treceți pe numele nostru partea corespunzătoare din casă.
S-a făcut liniște.
Veronica m-a privit ca și cum tocmai o insultasem.
— Poftim?
— Dacă noi achităm întreaga renovare, atunci ni se transferă o cotă-parte din proprietate, proporțional cu suma.
— Nici nu se pune problema!
— De ce?
— Pentru că este casa mea și a soțului meu!
Am lăsat două secunde să treacă.
— Exact.
Și-a dat seama prea târziu că tocmai îmi rostise argumentul cu voce tare.
Teodora și-a întors capul, încercând să-și ascundă un zâmbet.
Fața Veronicăi s-a aprins.
— Îmi răstălmăcești cuvintele!
— Nu. Vorbesc doar despre dreptul de proprietate.
— Tu chiar nu înțelegi nimic din ce înseamnă familia.
— Poate că nu.
Atunci a spus fraza aceea.
Fraza cu care credea că avea să mă pună definitiv la punct.
— În familia asta nu ești nimeni, așa că nu ai dreptul să-ți dai cu părerea!
Pentru o clipă, parcă nimeni nu a mai îndrăznit să respire.
Adrian a ridicat brusc capul.
— Mamă!
Am ridicat palma, oprindu-l.
— Nu. Lasă.
Veronica mă privea sfidător, convinsă că lovitura ei ajunsese unde trebuia.
M-am ridicat calmă de la masă, am mers până la bufetul din sufragerie și am tras sertarul. Am scos plicul pe care îl pusesem acolo înainte să vină toți.
Apoi m-am întors la masă.
— De fapt, Veronica, cred că tocmai ai rezolvat problema noastră cu propoziția asta.
— Ce problemă?
Am așezat actele în fața ei.
— Dacă eu nu sunt nimeni în familia asta, atunci ar fi cu adevărat absurd ca banii mei să finanțeze proprietatea voastră.
Nu mi-a răspuns.
Am scos atunci al doilea document.
— Și, pentru că se pare că este atât de important pentru tine ca fiecare să-și cunoască locul exact, m-am gândit că ar trebui să clarificăm încă un lucru.
Adrian se uita fix la mine.
— Gabriela, ce este asta?
Am întors foaia spre el.
— Extrasul de carte funciară al casei acesteia.
Veronica a râs scurt, nervos.
— Și ce-i cu asta?
— Casa asta este a mea.
— Știm.
— Nu. Cred că nu știți cu adevărat.
Am privit-o direct în ochi.
— De ani de zile intrați aici fără să anunțați. Invitați oameni fără să mă întrebați. Mutați lucrurile mele după bunul plac. Hotărâți unde se ține Crăciunul. Iar astăzi stai în casa mea și îmi spui că nu sunt nimeni.
Veronica a deschis gura, dar nu i-am lăsat timp să continue.
— Prin urmare, de acum înainte vom funcționa exact după logica ta.
Mi-am luat telefonul de pe masă.
— Cine nu aparține acestei gospodării nu are nevoie de cheie de la această casă.
Chipul Veronicăi s-a schimbat pe loc.
— Ce cheie?
— Cheia casei mele.
A încremenit.
Cu trei ani înainte, Adrian îi dăduse o cheie de rezervă „pentru urgențe”.
Pentru Veronica, acea cheie se transformase treptat într-un permis permanent de intrare.
— Nu vorbești serios, a șoptit ea.
— Ba da.
— Adrian!
S-a întors spre fiul ei.
— Spune și tu ceva!
În seara aceea, pentru prima dată, Adrian nu și-a mai plecat ochii.
— Mamă… dă-i cheia înapoi.
Veronica a pălit.
— Poftim?
— Cheia. Dă-o înapoi.
Cred că abia atunci a înțeles cu adevărat că seara îi scăpase complet de sub control.
S-a ridicat brusc de pe scaun.
— Deci îți alegi soția în locul mamei tale?
Adrian a clătinat încet din cap.
— Nu. Aleg să nu-i mai permit mamei mele să mă controleze pe mine și pe soția mea.