— Nu știu, Valentin. Poate că mă iubești. În felul tău. Numai că felul acesta nu-mi mai ajunge.
— Nu-ți ajunge? Eu te-am ținut mereu pe linia de plutire! Avem un apartament bun, o mașină, tu ai putea să nici nu muncești!
— Dar muncesc. Iar apartamentul și mașina nu au apărut din banii tăi singur. Am tras amândoi pentru ele. Sau ai uitat cei trei ani în care am avut două joburi, doar ca să terminăm mai repede cu creditul?
— Ce legătură are asta acum?!
— Are. Pentru că te porți de parcă eu ți-aș fi datoare cu ceva. De parcă ai avea voie să-ți faci de cap, fiindcă „întreții familia”. Iar eu ar trebui să tac, să înghit și să fiu recunoscătoare că, din când în când, mai binevoiești să te întorci acasă.
— Nu asta am vrut să spun…
— Ba exact asta ai vrut să spui. Și știi ceva, Valentin? M-am săturat. M-am săturat să fiu femeia comodă. M-am săturat să înțeleg totul și să iert orice.
Daniela era gata să închidă, dar Valentin strigă repede, cu disperare:
— Stai! Măcar spune-mi cum ai aflat!
— Mi-a scris prietena ta. Se pare că nu știa că ești însurat.
— Gabriela ți-a scris? — vocea lui Valentin s-a subțiat brusc, aproape caraghios.
— Așadar, Gabriela. Frumos nume. Da, ea. Probabil a văzut pozele de familie din telefonul tău și a hotărât că merit să aflu adevărul. I s-a trezit conștiința.
— Nenorocita…
— Nu, Valentin. Nenorocită e persoana care știe că intră peste familia cuiva și tot nu-i pasă. Ea n-a știut. Așa că, în povestea asta, tu porți eticheta.
— Daniela, ascultă-mă. N-a însemnat nimic. Pur și simplu… aveam nevoie de o pauză. Înțelegi? De serviciu, de rutina de acasă, de toate. Nu are nicio legătură cu tine.
— Nicio legătură? M-ai mințit, ai luat banii noștri comuni și i-ai cheltuit într-o escapadă romantică împreună cu altă femeie. Și tu îmi spui că nu are nicio legătură cu mine?
— Vreau să zic că nu am încetat să te iubesc! Nu vreau să divorțăm! Suntem o familie!
— Te-ai gândit la familie când ai rezervat o cameră pentru doi în Bali?
De data asta, Valentin nu a mai avut replică. Câteva clipe s-a auzit doar respirația lui, apoi a oftat înfrânt:
— Nu.
Măcar atât: un răspuns sincer. În Daniela, ceva s-a rupt atunci definitiv, fără zgomot, dar irevocabil.
— Uite, — începu el repede, de parcă se temea că ea va închide înainte să termine, — știu că ești furioasă. Ai tot dreptul. Dar hai să nu luăm decizii la nervi. Mă întorc peste patru zile. Discutăm tot. Calmi, maturi. Mergem la terapie, fac orice vrei. Doar că acum… te rog, ajută-mă. Trimite-mi măcar niște bani. Sunt într-o situație foarte proastă aici, pe bune.
— Iar eu, după tine, sunt într-o situație minunată? Stau acasă cu un copil care mă întreabă când se întoarce tata din delegație. Ce ar trebui să-i spun? „Mai așteaptă puțin, iubita mea, tati mai are trei zile de plimbat prin Bali cu tanti Gabriela”?
— Nu spune așa. Te rog.
— Știi ce mă doare cel mai tare, Valentin? Nu doar că m-ai înșelat, deși și asta doare cumplit. Mă doare că m-ai luat de proastă. Că ai fost convins că o să înghit povestea ta penibilă cu delegația. Că ai putut să pleci cu cardul familiei și să cheltuiești liniștit de pe el, fără să-ți treacă prin cap că aș putea vedea. De parcă eu n-aș fi în stare să verific nimic.
— N-am crezut că o să verifici, murmură el. N-ai făcut-o niciodată.
— Fiindcă aveam încredere. Fiindcă am fost naivă.
— Nu ești naivă. Tu… Doamne, Daniela, ce mai vrei să-ți spun?
— Nimic. La revedere, Valentin. Când te întorci, o să vorbim despre cum continuăm. Separat, asta vreau să spun.
— Daniela!
Ea a întrerupt apelul video. Îi tremurau mâinile atât de tare, încât telefonul i-a alunecat dintre degete și a căzut pe canapea. Daniela și-a prins capul între palme și a izbucnit în plâns, fără să se mai poată opri.
— Mami, de ce plângi? — Teodora Diaconu stătea în prag, ținând o cană cu ambele mâini, iar ochii ei mari erau plini de spaimă.
Daniela și-a șters repede lacrimile de pe obraji.
— Nu-i nimic, puiule. M-am uitat la ceva trist.
— Dar aveai telefonul în mână.
Copilul ei isteț. Observa tot.
— Un filmuleț trist, încercă Daniela să zâmbească. Despre un câine. Știi, ceva ca în „Hachiko”.
— Aha, făcu Teodora, fără să pară pe deplin convinsă, dar alegând să nu mai întrebe. Mami, tata când vine acasă?
— Peste patru zile, așa cum era stabilit.
— Pot să-l sun?
— Mai bine mâine, bine? Acolo e diferență de fus orar și acum e târziu pentru el.
După ce Teodora a plecat din cameră, Daniela a rămas câteva minute nemișcată. Apoi a deschis conversația cu Gabriela Croitoru. Da, acesta era numărul.
„Vă mulțumesc că mi-ați scris. Am înțeles ce se întâmplă.”
Răspunsul a venit aproape imediat:
„Îmi pare rău că s-a ajuns aici. Sincer, nu am știut. Mi-a spus că este divorțat și că își vede fetița doar în weekenduri. Când am văzut fotografiile în care erați toți împreună și păreați atât de fericiți… mi-am dat seama că m-a mințit.”
„A mințit mult. Pe dumneavoastră, pe mine. Probabil și pe el însuși.”
„Ce aveți de gând să faceți?”
„Încă nu știu. Dar sigur nu voi mai pretinde că totul este în regulă.”
După câteva secunde, pe ecran a apărut un nou mesaj.
„Dacă vă ajută cu ceva, eu mi-am strâns deja lucrurile. I-am spus că plec. La început a încercat să mă oprească, apoi a început povestea cu cardurile.”
„Măcar să simtă și el cum este când ți se prăbușesc planurile.”
„Vă doresc multă putere. Sincer.”
Daniela a pus telefonul deoparte. Era o situație absurdă, aproape ireală: să corespondezi cu amanta soțului tău. Și totuși, Gabriela părea la rândul ei păcălită. Poate că, într-un fel, fuseseră amândouă prinse în aceeași minciună.
Nu. Daniela și-a respins imediat gândul. Nu erau în aceeași poziție. Gabriela își putea lua bagajele și pleca mai departe. Daniela, în schimb, rămânea cu o familie făcută bucăți, cu întrebări fără răspuns și cu o fetiță căreia trebuia să-i explice, cândva, de ce mama și tata nu mai locuiau împreună.
În noaptea aceea nu a reușit să adoarmă. A stat întinsă pe spate, cu ochii fixați în tavan, derulând în minte anii trecuți. Când începuse totul? Când se îndepărtase Valentin de ea?
Sau fusese dintotdeauna așa, iar ea refuzase să vadă? Minciuni mărunte, jumătăți de adevăr, întârzieri tot mai dese la birou. Ea îl crezuse de fiecare dată. Îi găsise scuze, una după alta: „E obosit, muncește prea mult, e stresat.”
Atunci, telefonul lăsat lângă pernă a vibrat brusc.