Mie nu mi s-a părut deloc dreaptă socoteala asta, mai ales fiindcă apăruse imediat după ce o ajutasem pe mama lui. Totuși, nu aveam de gând să mai pierd încă o oră certându-mă pentru un frigider.
În aceeași seară i-am virat mamei 690 de lei de pe cardul meu. Ea m-a întrebat de câteva ori dacă nu cumva alesese un model prea scump, apoi a făcut comanda cu livrare pentru sâmbătă. Pentru mine, subiectul se închisese acolo.
Regula cea nouă a lui Andrei Lupescu a rezistat exact șapte zile.
Miercurea următoare am ajuns acasă mai devreme decât de obicei. Andrei Lupescu a intrat pe ușă pe la șapte, s-a schimbat în haine de casă și, fără nicio introducere, mi-a spus:
— Cristina Voinea a găsit, în sfârșit, un apartament ca lumea.
Sora lui căuta o locuință nouă de aproape o lună. Proprietara apartamentului în care stătuse cu chirie mai mulți ani hotărâse să-l vândă și o anunțase din timp că, după luna deja achitată, contractul nu va mai fi prelungit. Cristina Voinea locuia împreună cu fiul ei, așa că încerca să rămână cât mai aproape de școala copilului și să nu schimbe cartierul.
Andrei Lupescu îi promisese încă de atunci că o va sprijini la mutare. Îl auzisem și nu obiectasem deloc. Înțelesesem că putea fi vorba despre plata unei mașini pentru transportul lucrurilor, despre cumpărarea unor obiecte necesare sau, cel mult, despre completarea unei sume mici, dacă nu i-ar fi ajuns banii.
Numai că nu stabiliseră niciodată o sumă concretă.
În seara aceea, Cristina Voinea îi trimisese pe mesagerie fotografii cu apartamentul și calculul făcut de intermediar. Chiria pe o lună era de 1.600 de lei, garanția încă 1.600 de lei, dintre care jumătate urma să fie restituită la final, dacă apartamentul rămânea în regulă. Comisionul intermediarului se ridica la 800 de lei.
La semnarea contractului trebuiau plătiți, în total, 4.000 de lei.
Cristina Voinea avea doar 1.600.
Imediat după aceea îi scrisese fratelui ei: „Andrei, vreau să iau varianta asta. Ai spus că mă ajuți. Îmi lipsesc 2.400 de lei. Dacă poți să-mi transferi mâine, semnez contractul seara.”
Nu era un ordin. Nu suna a „îmi datorezi banii ăștia”. Era o rugăminte firească adresată unui om care promisese singur că va ajuta.
Andrei Lupescu a citit mesajul încă o dată, apoi s-a întors spre mine:
— Mâine îi virezi 2.400 de lei din contul de economii?
Pentru câteva secunde nici măcar n-am priceput că vorbea foarte serios.
După numai o săptămână, regula se schimbase.
— Nu, i-am răspuns. Tu i-ai promis surorii tale că o ajuți, deci tu o ajuți.
Andrei Lupescu s-a încruntat și mi-a rostit numele pe un ton nemulțumit:
— Monica, a început el.