Au urmat rotopercutoarele, sacii grei și foliile rulate, pregătite să acopere podelele. Hortensia Dumitrescu nici măcar nu s-a obosit să-i salute pe oamenii veniți la lucru. S-a întors brusc și a plecat spre apartamentul ei, trântind ușa de la intrarea în bloc atât de tare, încât bubuitura a urcat până la etajul nostru.
— M-ai făcut de râs în fața mamei și a întregului bloc, a spus Adrian Moldovan, după ce muncitorii dispăruseră cu sculele în camera din capăt.
— Am lăsat niște oameni să intre în apartamentul meu. Atât s-a întâmplat azi.
— Ai tăcut intenționat opt luni, ca să mă lovești acum pe la spate.
Tocmai el amânase de patru ori discuția, mereu cu aceeași scuză: că mama lui „încă nu se hotărâse”. I-am amintit asta pe loc, cu voce joasă, fără să ridic tonul.
— De patru ori am încercat să vorbesc cu tine. De fiecare dată mi-ai dat același răspuns.
Nu mi-a mai zis nimic. A intrat în dormitor și a început să-și arunce lucrurile într-o geantă sport. Cămăși, încărcătorul de telefon, aparatul de ras luat din baie. Eu am rămas pe hol, urmărindu-l cum înghesuia o bucată din viața lui într-un singur bagaj. Un sfert de oră a durat totul și, în tot timpul acela, nu s-a uitat nici măcar o dată spre mine.
— Stau la mama până îți vine mintea la cap, a aruncat el, trăgând fermoarul genții cu o smucitură nervoasă.
— Bine, Adrian. Cum vrei tu.
Ușa s-a închis în urma lui încet, fără izbitură. Măcar nu alesese să facă a doua scenă în aceeași dimineață. Imediat, din hol s-a auzit bâzâitul burghiului, iar unul dintre muncitori a început să ciocănească faianța veche din baie, căutând golurile de dedesubt. Am rămas singură în mijlocul prafului de șantier și al zgomotului pe care îl așteptasem atâtea luni.
Mi-am mai turnat ceai și m-am așezat pe pervazul bucătăriei, ascultând huruitul din coridor și vocile bărbaților. Pentru prima dată după opt luni, nu mai trebuia să justific nimic, nici să aștept aprobarea cuiva. Setul de chei al lui Adrian Moldovan rămăsese pe raftul din hol. Plecase doar cu geanta de haine, nu și cu cheile.
Spre seară, Sorin Ursuleanu a intrat puțin în bucătărie ca să-mi spună că scoaterea faianței vechi mergea conform planului. I-am oferit un ceai și am stabilit rapid locul unde urma să fie montată priza nouă, lângă frigider. Discuția a fost strict practică, scurtă, fără vreo aluzie inutilă la familie. Afară se întuneca, iar în apartament mirosea, pentru prima oară după mulți ani, a var proaspăt și a lucru început, nu a reparații amânate.
Înainte să mă culc, am intrat în baie. Muncitorii îndepărtaseră deja toată faianța veche. Pereții goi, țevile descoperite, mirosul de praf și ciment nu aveau nimic primitor. Și totuși am stat acolo mult timp, privind în tăcere. Peste douăzeci și una de zile, în locul acela aveau să fie plăci întregi, fără crăpături, iar instalația electrică nu avea să mai scoată scântei când porneam ceainicul. Pentru asta meritase să trec printr-o zi de luni grea.
Au trecut trei săptămâni. Renovarea apartamentului e în plină desfășurare. Cablurile noi sunt deja trase pe tot holul. Baia are faianță schimbată, iar în cele două camere șapa se usucă sub folie. Adrian Moldovan nu s-a întors acasă; doarme la mama lui, în scara vecină, și din când în când îmi trimite mesaje scurte despre facturile la întreținere. Eu nu îl sun prima și nu-i scriu fără rost.
Hortensia Dumitrescu le povestește vecinilor, pe grupul comun al blocului, că nora și-a alungat fiul din propriul apartament în toiul nopții, după un scandal făcut la ușă. Adevărul din varianta ei e cam cât adevărul din convingerea că are dreptul să decidă ce aparține cui. Eu, în schimb, dorm liniștită. Pentru prima dată după multă vreme, în casa cumpărată din banii mei nu mai primesc ordine străine.
Am procedat corect tăcând opt luni și făcând apoi totul cum am considerat eu, într-o luni dimineață, chiar în prag? Sau ar fi trebuit să mă cert deschis mai întâi, nu să par că lovesc pe ascuns, punându-mi soțul în fața faptului împlinit, sub ochii echipei de muncitori și ai soacrei?