Au urmat perforatoarele, sacii grei, rolele de folie pregătite pentru protejarea pardoselii. Viorica Mureșanu nu s-a obosit să le spună bună ziua muncitorilor. S-a întors pur și simplu pe călcâie și a coborât la ea, trântind ușa de la intrare atât de tare, încât bubuitura a ajuns până la etajul nostru.
— M-ai făcut de râs în fața mamei și a întregului bloc, a spus Răzvan, imediat ce oamenii au dispărut cu uneltele în camera din capăt.
— Am lăsat niște muncitori să intre în apartamentul meu. Atât s-a întâmplat azi.
— Ai tăcut intenționat opt luni, ca să-mi dai lovitura pe la spate exact așa.
El fusese cel care amânase discuția de patru ori, mereu cu aceeași scuză: mama lui încă nu se hotărâse. I-am amintit asta pe loc, fără să ridic vocea, cu aceeași liniște pe care mi-o impusesem de dimineață.
— De patru ori am încercat să vorbesc cu tine. De fiecare dată mi-ai răspuns identic.
N-a mai zis nimic. A intrat în dormitor și a început să-și arunce lucrurile într-o geantă sport. Cămăși, încărcătorul telefonului, aparatul de ras luat din baie. Eu am rămas în hol, privindu-l cum își îndeasă o bucată din viață într-un singur bagaj. Timp de un sfert de oră nu și-a întors privirea spre mine nici măcar o dată.
— O să stau la mama până îți vine mintea la cap, a aruncat el, trăgând fermoarul genții cu o mișcare smucită.
— Bine, Răzvan. Cum vrei tu.
Ușa s-a închis în urma lui încet, fără izbitură. Măcar nu alesese să facă a doua scenă în aceeași dimineață. În hol, bormașina a început imediat să vibreze, iar din baie se auzea cum unul dintre muncitori lovea ușor faianța veche, verificând golurile de dedesubt. Am rămas singură în mijlocul prafului de șantier și al zgomotului pe care îl așteptasem atâtea luni.
Mi-am mai turnat o cană de ceai și m-am așezat pe pervazul din bucătărie, ascultând loviturile din hol și vocile scurte ale muncitorilor. Pentru prima dată după opt luni, nu mai trebuia să dau explicații nimănui și nici să aștept aprobarea cuiva. Setul de chei al lui Răzvan rămăsese pe polița de la intrare. Plecase doar cu geanta, nu și cu cheile.
Spre seară, Adrian a trecut prin bucătărie să-mi spună că demolarea faianței mergea conform planului. I-am oferit un ceai, apoi am stabilit rapid unde urma să fie montată noua priză de lângă frigider. Discuția a fost strict practică, scurtă, fără vreo întrebare inutilă despre familie. Afară se lăsa întunericul, iar apartamentul mirosea, pentru prima oară după mulți ani, a var proaspăt și a început nou, nu a reparații vechi și amânate.
Înainte să mă culc, am intrat în baie. Muncitorii scoseseră deja toată faianța. Pereți goi, țevi la vedere, miros de ciment și praf — nu era deloc o imagine primitoare. Și totuși am stat mult timp acolo, uitându-mă. Peste douăzeci și una de zile, încăperea aceea avea să aibă plăci întregi, fără crăpături, iar instalația electrică nu urma să mai scoată scântei când porneam fierbătorul. Pentru asta meritase să trec printr-o zi de luni grea.
Au trecut trei săptămâni. Renovarea apartamentului este în plină desfășurare. Instalația electrică nouă a fost trasă deja pe tot holul. Baia are faianță proaspăt montată, iar în două camere șapa se usucă sub folie. Răzvan nu s-a întors acasă; doarme la mama lui, în scara de alături, și îmi trimite din când în când mesaje scurte despre facturile la întreținere. Eu nu-l sun prima și nu-i scriu fără motiv.
Viorica Mureșanu le povestește vecinilor, pe grupul blocului, că nora și-a alungat soțul din propria lui casă în miez de noapte, după ce a făcut scandal la ușă. Adevăr este acolo cam cât există și în convingerea ei despre cine are drepturi asupra lucrurilor mele. Eu, în schimb, dorm liniștită. Pentru prima dată după multă vreme, nu mai aud ordine străine în casa cumpărată din banii mei.
Am procedat corect tăcând opt luni, ca apoi, într-o dimineață de luni, să fac totul după capul meu, chiar în prag? Sau ar fi trebuit să provoc o ceartă deschisă mai devreme, nu să-l pun pe Răzvan în fața faptului împlinit, sub ochii echipei de muncitori și ai soacrei mele?