Dar, de afară, s-a auzit motorul pornind. După câteva clipe, mașina nu se mai vedea.
I-am strigat numele cu vocea tremurândă, apoi am bâjbâit după telefon. A răspuns abia la a patra încercare. Dincolo de receptor se auzea muzică, iar printre sunete am recunoscut glasul Danielei.
— Ce mai e și acum? a întrebat el, iritat.
Am înghițit cu greu.
— Mi s-a rupt apa.
Pentru o secundă, s-a lăsat tăcerea.
— Atunci sună la ambulanță.
— Adrian, am nevoie de tine.
L-am auzit oftând apăsat, ca și cum eu eram povara serii lui.
— Descurcă-te singură, Carmen. Nu mai face atâta teatru. Sunt la ziua mamei.
Și a închis.
Am rămas așezată pe podeaua holului, cu geanta pentru spital lângă mine, cu botoșeii copilului și o jachetă minusculă pe care o cumpărasem cu câteva săptămâni înainte. Nu mă simțisem niciodată atât de părăsită, atât de mică și de singură în propria casă.
Apoi copilul s-a mișcat în pântecele meu.
Lovitura aceea firavă, abia simțită, mi-a dat puterea să formez numărul de urgență.
După aproximativ douăzeci de minute au sosit doi paramedici. Unul dintre ei, un bărbat calm, pe nume Alexandru, mi-a prins mâna între palmele lui, în timp ce colegul său mă examina.
— Tatăl copilului unde este? a întrebat cu grijă.
— La o petrecere aniversară.
Alexandru și-a ridicat privirea spre colegul lui, dar nu a spus nimic.
La spital, totul s-a petrecut amețitor de repede. Dilatația era deja avansată, iar bătăile inimii bebelușului scădeau la fiecare contracție. O doctoriță mi-a explicat că s-ar putea să fie nevoie de cezariană.
L-am sunat din nou pe Adrian.
Nu a răspuns.
I-am scris cu mâinile tremurând:
Medicii sunt îngrijorați pentru copil. Te rog, vino imediat.
Mesajul a fost citit. Răspunsul nu a venit niciodată.
La o oră după aceea, sora mea mai mare, Bianca, a intrat în sala de nașteri. Locuia la aproape trei sute de kilometri distanță. O sunasem doar pentru că nu mai știam la cine să apelez. Nu ezitase, nu mă întrebase dacă era momentul potrivit, nu căutase scuze. Se urcase în mașină și pornise spre mine.
Când m-a văzut, chipul i s-a albit de furie.
— Unde e Adrian?
— La Daniela.
Bianca și-a strâns buzele, apoi mi-a luat mâna.
— Atunci sunt eu aici.
Travaliul a durat unsprezece ore. Unsprezece ore de durere, spaimă și aparate care piuiau fără încetare. Spre seară, bătăile inimii lui Andrei au început din nou să scadă. Doctorița a hotărât să îl ajute să iasă cu ventuza.
Eram atât de speriată, încât abia mai reușeam să respir.
Bianca stătea lângă mine, îmi ștergea transpirația de pe frunte și repeta întruna, ca pe o ancoră:
— Uită-te la mine, Carmen. Nu ești singură.
La ora 20:47, fiul meu a venit pe lume.
Timp de câteva secunde cumplite, nu a scos niciun sunet. Un medic pediatru l-a luat și l-a dus la o masă, iar mai multe persoane s-au aplecat deasupra trupului lui minuscul.
— De ce nu plânge? am întrebat, cu inima strânsă.
Nimeni nu mi-a răspuns.
Apoi încăperea a fost străbătută de un țipăt subțire, revoltat, plin de viață.
Am izbucnit în plâns.
Puțin mai târziu, Andrei era așezat pe pieptul meu. Avea părul închis la culoare, o cută mică între sprâncene și gura lui Adrian.
Mă uitam la el și nu puteam pricepe cum tatăl lui alesese, de bunăvoie, să lipsească de la un asemenea moment.
Bianca i-a făcut o fotografie și i-a trimis-o lui Adrian.
Fiul tău s-a născut. Carmen și Andrei au trecut prin clipe grele. Ar trebui să-ți fie rușine.
Adrian a răspuns abia după două ore.
Mă bucur că a ieșit totul bine. Vin mâine.
Nu a venit.
A doua zi dimineață mi-a scris că Daniela băuse prea mult și avea nevoie de ajutorul lui. Seara a spus că era epuizat și că nu voia să conducă obosit.
Am încercat să îl sun, însă mi-a respins apelul.
În a doua zi, o asistentă mi-a spus că, din cauza unor ușoare probleme de respirație, Andrei trebuia să mai rămână sub supraveghere.