— Poate că ați înghițit lucruri pe care, în adâncul sufletului, nu voiați să le acceptați niciodată. Iar acum vi se pare firesc ca toate celelalte femei să facă la fel.
Chipul Gabrielei s-a schimbat.
Pentru prima oară de când intrase pe ușă, nu a mai avut replica pregătită.
— Tu nu știi absolut nimic despre căsnicia mea.
— Aveți dreptate.
Am încuviințat încet.
— Tocmai de aceea nici eu nu îmi permit să vă spun cum ar fi trebuit să vă țineți casa sau viața.
Cuvintele au rămas suspendate între noi, grele și incomode.
Cristian și-a coborât privirea spre podea.
Gabriela s-a așezat încet pe unul dintre scaune, ca și cum deodată ar fi obosit.
Preț de câteva clipe, nimeni nu a mai scos niciun sunet.
Până la urmă, Cristian a desfăcut încă o cutie cu mâncare.
— Deci… mâncăm și noi până nu se răcește tot?
Am împărțit puiul în farfurii.
Gabriela se uita fix la mâncare.
— Nu mi-e foame.
Cristian a privit-o cu o sprânceană ridicată.
— Mamă, ai venit exact la ora prânzului.
— Am spus că nu mi-e foame.
Am ridicat ușor din umeri.
— Cum doriți.
Ne-am așezat la masă.
Cristian a început să mănânce.
La fel am făcut și eu.
Au trecut, poate, două minute.
Apoi am auzit-o spunând, fără să ridice ochii:
— A mai rămas vreo plăcintă?
M-am uitat spre Gabriela.
Ea mi-a ocolit privirea.
Cristian a zâmbit imediat.
— Da.
I-a împins cutia mai aproape.
Gabriela a luat una.
După câteva clipe, a mai luat încă una.
Le-a mâncat în tăcere, fără comentarii.
Când a terminat, și-a așezat șervețelul peste farfurie.
— Sunt bune.
— O sută nouăzeci de lei investiți excelent, a remarcat Cristian.
A trebuit să-mi mușc buza ca să nu izbucnesc în râs.
Gabriela i-a aruncat o privire care ar fi putut topi metalul.
De data aceasta însă, nu a mai spus nimic.
După aproximativ o oră, a plecat acasă.
Când ușa s-a închis în urma ei, Cristian s-a întors către mine.
— Cred că tocmai ai declanșat o mică revoluție în familie.
— Nu.
Am început să adun cutiile goale de pe masă.
— Mi-am luat doar o zi liberă.
Cristian mi le-a luat din mâini.
— Lasă-le.
— De ce?
A zâmbit blând.
— Azi mâinile tale se odihnesc. Ai uitat?
M-am întors pe canapea.
Și, în timp ce Cristian strângea masa, am înțeles ceva ce ar fi trebuit să pricep cu mult timp înainte.
Odihna nu este un premiu pe care o femeie are voie să și-l acorde abia după ce dovedește că a ajuns la capătul puterilor.
Iar pentru dreptul de a respira, de a sta jos și de a nu face nimic nu ar trebui să ceară nimeni aprobare.
Nici măcar de la propria soacră.