— Exact despre asta vorbesc.
Apoi își întoarse privirea spre mine.
— De ce să comanzi mâncare? Nu mai ai mâini cu care să gătești?
Pentru câteva clipe, în încăpere se lăsă o liniște apăsătoare.
Mi-am coborât ochii spre propriile mâini.
După aceea m-am uitat la Felicia.
— Ba da, le am.
Felicia aștepta, evident, să mai adaug ceva.
Am zâmbit abia schițat.
— Doar că astăzi au hotărât să se odihnească împreună cu mine.
Lui Răzvan îi scăpă un râs scurt.
Încercă să și-l înghită imediat.
Nu reuși.
Felicia se întoarse fulgerător spre el.
— Ți se pare amuzant?
— Puțin, da.
— Sigur că da. Pentru că habar n-ai cât costă să ții o casă pe picioare.
De data asta, eu am ridicat din sprâncene.
Ei bine, abia acum începea să devină interesant.
— Poftim?
— Ai auzit foarte bine — răspunse Felicia. — Pe vremuri, noi, femeile, știam să avem grijă de bani. Găteam acasă. Nu aruncam o sută nouăzeci de lei pe fereastră doar fiindcă ne era lene să intrăm în bucătărie.
Am inspirat încet, adânc, ca să nu răspund pe tonul pe care îl meritase.
— Nu este vorba despre lene.
— Atunci despre ce e vorba?
— Despre odihnă.
— Și de ce anume ai avea tu nevoie să te odihnești?
Mi-a scăpat un râs.
Nu pentru că întrebarea ar fi fost amuzantă.
Ci pentru că mi se părea de-a dreptul incredibil că o pusese cu atâta seriozitate.
— Chiar mă întrebați asta pe bune?
— Da.
M-am ridicat mai dreaptă pe canapea.
— Lucrez patruzeci de ore pe săptămână. Fac cumpărături. Curățenie. Gătesc aproape în fiecare zi. Mă ocup de casă. Iar ieri, de la nouă dimineața, am frecat apartamentul cap-coadă.
Felicia dădu din mână, ca și cum toate astea nu valorau nimic.
— Toate am făcut lucrurile astea.
— Minunat.
— Și niciuna dintre noi n-a avut nevoie să comande mâncare de pe internet pentru asta.
— Și asta e minunat.
— Atunci nu pricep de ce tu…
— Pentru că îmi permit.
Felicia amuți.
Răzvan își întoarse capul spre mine.
Eu am continuat, fără să-mi cobor vocea.
— Pentru că am o sută nouăzeci de lei. Pentru că mi-a fost poftă de pui rumenit fără să-l gătesc eu. Pentru că am vrut să-mi petrec duminica pe canapea. Și pentru că nu sunt obligată să dau explicații pentru fiecare fel de mâncare pe care îl cumpăr.
Chipul Feliciei se înăspri.
— Eu doar încerc să te învăț cum se ține o gospodărie.
Fraza aceea m-a enervat mai tare decât tot ce spusese până atunci.
— De doisprezece ani nu mai locuiesc cu părinții mei.
— Căsnicia e altceva.
— Sunt soția lui Răzvan de nouă ani.
— Atunci tocmai de aceea ar trebui să știi…
Răzvan o întrerupse brusc.
— Mamă, acum ajunge.