Felicia își întoarse privirea spre el, surprinsă.
— Poftim?
— Am spus că ajunge, repetă Răzvan, de data asta mai apăsat.
— Nici măcar nu mai am voie să-mi spun părerea?
— Ba da, poți să ți-o spui. Dar ești în casa noastră, mamă, și o judeci pe Denisa doar fiindcă astăzi nu a avut chef să gătească.
Felicia își încrucișă brațele la piept.
— Eu spun doar că o femeie responsabilă…
— Stați puțin.
Am ridicat palma, oprind-o.
— O femeie responsabilă?
— Da.
M-am uitat la Răzvan, apoi mi-am mutat din nou privirea asupra Feliciei.
— Și un bărbat responsabil ce face?
Fruntea i se încreți imediat.
— Ce legătură are Răzvan cu asta?
Exact.
Răspunsul acela îl așteptasem.
— Are toată legătura.
— Nu pricep.
— Nici eu. De aceea întreb.
M-am ridicat de pe canapea, simțind cum îmi revine calmul tocmai pentru că, în sfârșit, spuneam lucrurile pe nume.
— Nici Răzvan nu a gătit azi.
— El muncește toată săptămâna.
— Și eu.
— Dar Răzvan…
— Răzvan are și el mâini.
Răzvan izbucni iar în râs, de data aceasta fără să mai încerce să se abțină.
— Confirm, spuse el, ridicând ambele mâini în aer. Chiar două, culmea.
Felicia nu găsi nimic amuzant în asta.
— Nu-mi răstălmăciți vorbele!
— Nu răstălmăcesc nimic, am răspuns. Ați intrat aici, ați văzut mâncarea comandată și, din reflex, m-ați întrebat pe mine de ce nu am gătit.
— Pentru că, de obicei, tu gătești.
— Exact.
M-am dus spre masă.
— Știți care este partea interesantă?
Felicia nu zise nimic.
— Dacă șase zile la rând gătesc, nimeni nu observă.
Am deschis cutia cu cartofi.
— Dacă fac curățenie, nu spune nimeni nimic.
Am desfăcut caserola cu salată.
— Dacă merg la cumpărături, iarăși e liniște.
Am scos trei farfurii din dulap.
— Dacă pregătesc mic dejun, prânz și cină, totul pare firesc, ca și cum așa ar trebui să fie.
Am așezat farfuriile pe masă.
— Dar dacă într-o singură duminică aleg să comand mâncare…
M-am întors spre Felicia.
— …dintr-odată se convoacă o comisie de anchetă parlamentară.
Răzvan râse cu poftă.
— Denisa…
— Ce? Nu e adevărat?
Până și el fu nevoit să dea din cap, aprobator.
Felicia își strânse buzele într-o linie subțire.
— Eu nu i-aș fi vorbit niciodată așa soacrei mele.
— Poate tocmai asta a fost problema.
În cameră se lăsă o tăcere grea.
De data aceasta, nici Răzvan nu mai râdea.
Felicia mă privi preț de câteva secunde lungi, cu o expresie în care uimirea se amesteca deja cu ceva mult mai personal.
— Ce vrei să spui cu asta?