Nici eu nu știusem nimic despre asta.
Adrian și-a ridicat privirea spre mine.
— Știu că a fost o prostie.
— O prostie? am repetat eu, fără să-mi pot ascunde șocul.
— Da.
— Adică, ani la rând, ai lăsat-o pe mama ta să creadă că tu mă întreții pe mine?
A înclinat capul foarte puțin, aproape imperceptibil.
În clipa aceea, toate piesele s-au așezat la locul lor.
Comentariile aruncate pe jumătate.
Privirile pline de superioritate ale Ralucăi.
Vorbele ei despre cât de recunoscătoare ar fi trebuit să-i fiu lui Adrian.
Mereu crezusem că își construise singură povestea asta în minte.
Dar nu fusese așa.
Chiar soțul meu îi oferise imaginea aceea despre mine.
— De ce nu mi-ai spus niciodată? l-am întrebat.
— Pentru că știam că o să te înfurii.
M-am ridicat de la masă.
De data aceasta, nimeni nu a mai încercat să mă oprească.
— Măcar în privința asta ai avut dreptate.
— Monica…
— Nu.
Mi-am întors mai întâi privirea spre Raluca.
— Nu sunteți obligată să mă plăceți. Puteți să credeți și că nu sunt destul de bună pentru fiul dumneavoastră. Dar în casa mea nu mă veți mai jigni niciodată.
Apoi m-am uitat la Adrian.
— Iar tu nu vei mai permite nimănui să mă umilească din cauza unei minciuni pe care chiar tu ai hrănit-o.
— O să îndrept lucrurile.
— Sper.
Raluca și-a smuls poșeta de pe scaun.
— Hai, Adrian. Plecăm.
Adrian nu s-a mișcat.
Ea a clipit nedumerită.
— Nu m-ai auzit?
— Ba da.
— Atunci vino!
Adrian a clătinat încet din cap.
— Aici este casa mea, mamă.
— Iar eu sunt mama ta!
— Da.
A privit-o fără să ridice vocea.
— Dar Monica este soția mea.
Raluca a rămas împietrită câteva secunde, de parcă nu găsea niciun răspuns potrivit.
Apoi și-a luat haina și a ieșit val-vârtej din apartament.
Sora ei, împreună cu ceilalți invitați, a urmat-o la scurt timp.
Când ușa s-a închis în urma lor, am rămas doar eu și Adrian, în mijlocul farfuriilor murdare, al paharelor pe jumătate goale și al tortului aniversar neatins.
Adrian s-a lăsat pe scaun.
— Îmi pare rău.
Mi-am ridicat farfuria de pe masă.
— De data asta nu mai ajunge.
S-a uitat la mine, pierdut.
— Ce vrei să fac?
M-am oprit.
Înainte, probabil i-aș fi răspuns imediat.
I-aș fi făcut o listă.
Trei pași clari.
Poate chiar un plan complet, cu explicații și termene.
Numai că tocmai asta fusese problema noastră.
Așa că am ridicat din umeri.
— Gândește-te singur.
— Monica…
— Ai patruzeci și nouă de ani, Adrian.
Mi-am luat paharul și am pornit spre bucătărie. În prag, m-am oprit încă o dată.
— La un moment dat, un bărbat trebuie să învețe să-și rezolve singur problemele, fără să le pună pe umerii mamei sau ai soției.
De data aceasta, nu m-a contrazis.
Iar în seara aceea, pentru prima oară de când eram căsătoriți, Adrian a strâns singur toată bucătăria.