— Deschideți poarta! Simona ajunge imediat cu soțul ei și cu copiii!
Vocea soacrei mele a răsunat prin grădină cu o siguranță poruncitoare atât de firească, încât, pentru o clipă, am crezut că nu auzisem bine.
Rămăsesem pe terasă, nemișcată, ținând ceașca de cafea între palme.
— Poftim?
Cristina nici măcar nu s-a obosit să se uite la mine. Stătea lângă intrarea în casă, cu telefonul în mână, făcându-i semne nerăbdătoare soțului meu.
— Andrei, ce mai aștepți? a spus ea tăios. Du-te și deschide poarta. Sora ta tocmai m-a sunat. În cinci minute sunt aici.
Andrei a pălit. Iar expresia de pe chipul lui mi-a spus pe loc că nu era vorba despre o vizită hotărâtă pe moment.
El știa ceva.
Am așezat încet ceașca pe masă.
— Andrei.
Soțul meu și-a ferit privirea.
— Teodora, vorbim mai târziu despre asta.
— Nu. Vorbim acum. De ce vine sora ta aici cu bărbatul ei și cu copiii?
Cristina a oftat teatral, de parcă eu eram cea care exagera fără motiv.
— Doamne, Teodora, chiar trebuie să transformi orice în dramă?
M-am întors spre ea.
Soacra mea era în casa noastră de numai patru zile.
Venise spunând că trebuie să stea la noi „abia o săptămână”, pentru că în apartamentul ei se făceau niște lucrări de renovare.
Acceptasem.
Era, până la urmă, mama soțului meu. Și, chiar dacă între noi nu fusese niciodată o relație caldă, nu voiam să deschid un conflict inutil.
Numai că, din clipa în care Cristina trecuse pragul casei, începuse să se poarte ca și cum locuința îi aparținea.
În prima zi, schimbase locul tuturor vaselor din bucătărie.
În a doua, hotărâse că perdelele din sufragerie erau „prea întunecate” și le dăduse jos fără să-mi ceară voie.
În a treia zi, își invitase două prietene la prânz.
Iar în dimineața aceea începuse să se plângă de camera de oaspeți, spunând că, după părerea ei, „nu era potrivită pentru a primi o familie întreagă”.
Atunci nu pricepusem la ce bătea.
Acum pricepeam perfect.
— Îți pun o întrebare foarte simplă, am spus eu rar. De ce vine Simona aici cu toată familia?
Cristina și-a strecurat telefonul în geantă.
— Pentru că vor rămâne la noi.
Câteva secunde nu s-a mai auzit nimic, în afară de foșnetul frunzelor mișcate de vânt.
— Poftim?
— Vor locui aici, a repetat ea, pe tonul cuiva care îi explică unui copil un lucru evident. Simona, soțul ei și cei doi micuți.
Mi-am mutat privirea spre Andrei.
— Pentru cât timp?
El și-a trecut palma peste ceafă, încurcat.
— Teodora…
— Pentru cât timp? am repetat.
Cristina a răspuns în locul lui:
— Până își rezolvă problemele.
— Ce fel de probleme?
— Cu apartamentul lor.
Am încruntat sprâncenele.
— Ce s-a întâmplat cu apartamentul?
— Trebuie să plece de acolo până la sfârșitul lunii.
Am aruncat o privire spre poartă.
— Dar suntem deja în douăzeci și cinci.
Cristina a zâmbit.
— Exact.
Și atunci am înțeles totul.
Nu veneau în vizită.
Veneau cu bagaje.
— Și unde anume crezi că o să-i cazăm?
Soacra mea a făcut un gest larg spre casă, de parcă răspunsul era de la sine înțeles.
— Aici, bineînțeles.
Mi-a scăpat un râs scurt.
Nu pentru că ar fi fost amuzant.
Era râsul acela nervos, rupt din piept atunci când o situație este atât de absurdă, încât mintea are nevoie de câteva clipe doar ca să o poată cuprinde.
— Nu.
Zâmbetul Cristinei s-a stins.
— Cum adică nu?
— Nu vor locui aici.
— Teodora, este fiica mea!
— Știu.
— Trece printr-o perioadă grea.
— Îmi pare rău pentru ea.
— Atunci nu înțeleg care este problema ta.
— Problema mea este că aceasta este casa mea și nimeni nu m-a întrebat nimic.
Cristina și-a încrucișat brațele la piept.
— Este și casa fiului meu.
M-am uitat la Andrei.
El și-a coborât ochii.
Iar acel gest mărunt mi-a răspuns la o întrebare pe care nici nu apucasem să o rostesc.
— Tu știai.
— Teodora, ascultă-mă…
— De când?
— Mama mi-a vorbit despre asta acum câteva zile.
— Acum câteva zile?
Cristina s-a grăbit să intervină:
— Nu mai exagera! Aveau nevoie doar de un loc unde să se adăpostească o vreme, iar Andrei și-a dat acordul.