Mi s-a făcut deodată atât de frig, încât parcă îmi înghețase sângele.
— Ai fost de acord?
Andrei a făcut un pas spre mine.
— Voiam să vorbesc cu tine despre asta.
— Când? După ce își lăsau deja valizele în dormitorul meu?
— E vorba doar de câteva luni.
— Câteva luni?
— Poate două. Trei, cel mult.
Cristina a fluturat din mână, de parcă discuta despre ceva lipsit de importanță.
— Sau șase. Vedem noi pe parcurs.
Am rămas cu privirea pironită asupra ei.
Atunci a făcut prima greșeală cu adevărat mare.
Se grăbise să spună prea mult.
— Șase luni?
— Și care ar fi problema? a ripostat ea. Aveți cinci dormitoare. Casa asta e uriașă. Nu poți să lași niște copii pe drumuri când aveți spațiu mai mult decât suficient!
Fraza fusese așezată cu grijă, ca o capcană.
Încerca să mă împingă în rolul femeii fără inimă.
Doar că exista un amănunt pe care Cristina nu îl știa.
Un detaliu pe care Andrei, din motive numai de el cunoscute, nu i-l explicase niciodată limpede.
Casa aceea nu era „a noastră”.
Era a mea.
O cumpărasem cu trei ani înainte să-l cunosc pe Andrei, din economiile mele și dintr-o parte din moștenirea lăsată de bunica.
Andrei locuia aici împreună cu mine, dar numele lui nu apăruse niciodată în actele de proprietate.
Între noi, asta nu fusese vreodată o problemă.
Până în ziua aceea.
Dinspre poartă s-a auzit brusc un claxon.
Chipul Cristinei s-a luminat pe loc.
— Au ajuns!
A pornit grăbită spre intrare.
— Andrei! Deschide-le!
— Nu deschizi nimic, am spus eu.
Soțul meu s-a oprit în loc.
Cristina s-a întors încet către mine.
— Ce-ai zis?
— Am zis că poarta rămâne încuiată.
— Nu vorbești serios.
Claxonul s-a auzit din nou.
Apoi, de dincolo de poartă, a răsunat o voce de femeie.
— Mamă!
Era Simona.
Cristina s-a apropiat de mine cu fața împietrită.
— Teodora, să nu mă umilești în fața fiicei mele.
— Atunci nu ar fi trebuit s-o inviți să locuiască în casa mea fără să mă întrebi înainte.
— Este și casa lui Andrei!
— Nu.
Andrei a închis ochii.
Cristina a clipit, ca și cum nu înțelesese.
— Poftim?
— Casa asta nu este a lui Andrei.
S-a lăsat o tăcere stranie între noi.
— Ce prostii spui acolo?
Am intrat în sufragerie.
Cristina a venit imediat după mine.
— Cu tine vorbesc!
Am deschis un sertar al biroului și am scos un dosar.
Andrei știa foarte bine ce se afla în el.
Tocmai de aceea nu a scos niciun cuvânt.
M-am întors pe terasă și am așezat dosarul pe masă.
— Citește.
Cristina nici măcar nu l-a atins.
— Nu trebuie să citesc nimic.
— Atunci îți explic eu. Am cumpărat casa asta înainte să mă mărit cu fiul tău. Este trecută exclusiv pe numele meu.
Expresia i s-a schimbat.
Foarte puțin.
Dar am văzut.
— Asta nu schimbă nimic, a spus ea într-un final. Andrei este soțul tău.
— Ba schimbă enorm, mai ales când cineva hotărăște cine se mută aici pentru șase luni.
— Vorbim despre sora lui!
— Iar eu vorbesc despre casa mea.
În clipa aceea, Simona a claxonat din nou.
Cristina și-a pierdut răbdarea.
— Andrei, deschide poarta imediat!
Soțul meu a făcut un pas.
— Andrei, am spus calm, dacă deschizi poarta ca să le aducă lucrurile în curte, după ce eu tocmai am spus clar că nu sunt de acord să se mute aici, atunci problema noastră va fi mult mai mare decât o ceartă de familie.
S-a oprit.
Cristina l-a privit scandalizată.
— Chiar o lași pe soția ta să se poarte așa cu mama ta?
Andrei a tras aer adânc în piept.
— Mamă… trebuia să vorbești mai întâi cu Teodora.
— Dar tu ai fost de acord!
— Am spus că o să discut cu ea.
Cristina a amuțit.
Asta era ceva nou.
— Cum adică?
— Am spus că o voi întreba. N-am spus niciodată că poți s-o anunți pe Simona că se mută aici cu toată gospodăria după ea.
Fața Cristinei s-a înroșit.
— Să nu mă minți!
— Nu te mint.
Atunci cineva a început să bată cu putere în poartă.
— Mamă! a strigat Simona. Mașina e plină! Deschide!
Cristina a arătat spre mine cu degetul.
— O să deschizi poarta aceea.
— Nu.
— Teodora…
— Nu.
— Nepoții mei sunt afară!
— Pot intra ca musafiri. Pot bea o cafea cu noi, pot mânca, se pot odihni. Dar bagajele rămân în mașină.