Mi-a răsunat în minte ca un clopoțel de alarmă.
— Casa va fi trecută pe numele tău?
— Nu.
— Pe numele nostru?
— Nu, dar…
— Atunci îmi ceri să bag două sute de mii de lei într-o proprietate care aparține părinților tăi.
George Cătălinescu și-a încordat maxilarul.
— Sunt ai mei, Monica. Sunt familia mea.
Mi-am lăsat cana pe masă, cu grijă.
— Iar eu ce sunt?
Nu mi-a răspuns.
Nici nu mai era nevoie.
Două zile mai târziu am aflat că exista și o a doua parte a planului. M-a sunat Ioana Voinea.
Vorbea repede, sacadat, exact cum făcea de fiecare dată când era tulburată.
— Monica, ți-a spus mama ceva despre casă?
— Mi-a spus George.
— Și participați?
— Nu.
La celălalt capăt s-a făcut liniște.
— Am înțeles.
Felul în care a rostit acel „am înțeles” mi-a ridicat imediat semne de întrebare.
— De ce mă întrebi?
— Așa, eram curioasă.
— Ioana.
A oftat scurt.
— Mama a zis că voi o să achitați renovarea.
— Poftim?
— Adică… mai ales tu.
Mi s-a strâns stomacul.
— De ce mai ales eu?
— Pentru că George i-a spus că ai primit bonusul anual.
Am închis ochii.
Bonusul meu.
Era o sumă importantă. O parte voiam s-o folosesc ca să plătesc anticipat din creditul locuinței, iar restul urma să-l pun deoparte.
— Și tu cu cât contribui? am întrebat-o.
A urmat iarăși tăcerea.
— Eu?
— Da, tu.
— Cu nimic.
Atunci am priceput totul.
Adriana Dunărescu hotărâse că eu trebuia să finanțez lucrările.
Ioana Voinea nu era obligată să scoată nici măcar un leu.
Și asta în condițiile în care, cu câțiva ani înainte, părinții lui George spuseseră clar că, într-o bună zi, casa de la țară avea să le revină celor doi copii ai lor, în părți egale.
Cu alte cuvinte, eu ar fi trebuit să investesc două sute de mii de lei într-un imobil din care jumătate putea ajunge, mai târziu, la cumnata mea fără ca ea să plătească nimic.
De data aceasta am refuzat fără ezitare.
Din clipa aceea au început telefoanele.
Adriana Dunărescu.
George.
Apoi tatăl lui George.
Până și Ioana a încercat, fără prea multă convingere, să mă înduplece.
— Știi, într-un fel ar fi o investiție în familie.
Iarăși cuvântul acela.
Familie.
Când era vorba să plătesc, eram parte din familie.
Când voiam să am un cuvânt de spus, brusc nu mai eram chiar atât de apropiată.
Apoi Adriana Dunărescu a făcut o greșeală.
Într-o joi după-amiază, am primit un telefon de la banca mea. Consilierul voia să confirme o întâlnire legată de un „proiect imobiliar familial”.
Eu nu solicitasem nicio întâlnire.
După câteva întrebări, am aflat că George contactase banca noastră ca să vadă ce sumă am putea împrumuta.
Fără să discute cu mine înainte.
În seara aceea l-am așteptat în sufragerie.
— Ai sunat la bancă?
Expresia i s-a schimbat pe loc.
— Am vrut doar să mă informez.
— Despre ce?
— Monica…
— Despre ce, George?
Și-a pus cheile pe masă.
— Mama crede că am putea lua un credit mic, în loc să ne atingem de economiile tale.
Am rămas câteva secunde fără să spun nimic.
— „Economiile mele”?
— Nu asta am vrut să spun.
— Ba da. Exact asta ai spus.
M-am ridicat.
— Mama ta decide să-și renoveze propria casă. După aceea decide că eu trebuie s-o plătesc. Eu refuz. Iar voi începeți să căutați pe ascuns o altă cale ca să faceți rost de bani.
— Nu face nimeni nimic pe ascuns!
— Ai contactat banca noastră fără să-mi spui.
— Era doar o simulare preliminară!
— Și pasul următor care era? Să-mi falsifici semnătura?
A pălit.
— Exagerezi.
Poate.
Dar în clipa aceea ceva s-a rupt în mine.
În noaptea aceea am dormit în camera de oaspeți.
A doua zi dimineață mi-am făcut programare atât la consilierul bancar, cât și la un avocat.
Nu fiindcă voiam să pregătesc divorțul.
Nu încă.
Voiam doar să știu limpede unde mă aflam, din punct de vedere financiar și legal.
Iar ceea ce am aflat mi-a schimbat complet felul în care priveam întreaga situație.
Casa în care locuiam cu George fusese cumpărată de mine cu doi ani înainte de nuntă.
Avansul provenise din economiile mele și din moștenirea rămasă de la tata.
Creditul era, de asemenea, exclusiv pe numele meu.
George contribuia la cheltuielile obișnuite ale gospodăriei, dar nu era proprietar.
Asta știam deja.
Ce nu știam era cât de diferit vedea Adriana Dunărescu lucrurile.
Câteva zile mai târziu aveam să aflu și asta.
Cina de familie a fost ideea ei.
— O să lămurim totul ca niște adulți, în sfârșit, a anunțat.
Am acceptat.
Însă, înainte ca invitații să ajungă, am pus un plic într-un sertar al bufetului din sufragerie.
La ora șapte au sosit Adriana Dunărescu și soțul ei.