Uneori, în toiul nopții, Vlad deschidea ușa acelei camere și rămânea în prag, privind în gol biroul, cupele de baschet aliniate pe raft și o fotografie mai veche, în care apăreau toți trei, zâmbind într-o vacanță care, pe atunci, păruse fericită. Încercase de mai multe ori să-l sune pe Gabriel. Băiatul răspundea rar, aproape niciodată. Iar atunci când, din întâmplare, accepta apelul, conversația se stingea în mai puțin de un minut.
— Ai nevoie de bani?
— Nu.
— Vrei să te duc undeva cu mașina?
— Nu.
— Îți lipsește ceva?
— Nu.
Vlad nu mai știa ce să facă. Își construise întreaga idee de paternitate pe lucruri care se puteau cumpăra: haine scumpe, gadgeturi, vacanțe, mașini, confort. Acum, când fiul lui îi respingea banii cu dispreț, el descoperea că nu mai avea nici cuvinte, nici gesturi adevărate la îndemână.
Au trecut aproape două luni. În ciuda mutării, a drumurilor lungi până la școală și a orelor petrecute ajutând la magazin, Gabriel nu a lipsit de la niciun antrenament important de baschet. Echipa lui a ajuns până în finala campionatului regional. Elena îi promisese că va fi în tribună.
În după-amiaza meciului, sala era arhiplină. Elevi, profesori, părinți și prieteni se îngrămădiseră pe bănci, iar zgomotul vocilor se ridica până la tavan. Elena venise din timp și își alesese un loc de unde putea vedea perfect terenul. Când Gabriel a intrat în sală, îmbrăcat în echipament, primul lucru pe care l-a făcut a fost să caute cu privirea printre spectatori. A găsit-o imediat. Ea i-a zâmbit și i-a arătat ambele degete mari ridicate, ca să-i dea curaj.
Partida a fost tensionată din primul minut. Nicio echipă nu reușea să se desprindă decisiv, iar fiecare punct era câștigat cu efort, cu împingeri, alergări și respirații tăiate. Cu doar câteva secunde înainte de sirena finală, scorul era egal. Gabriel a prins mingea, a pornit în viteză pe lateral, s-a desprins de apărător și a aruncat de la distanță. Mingea a lovit panoul, a ezitat parcă o fracțiune de secundă, apoi a căzut prin inel.
Sala a izbucnit. Strigătele au umplut aerul, colegii l-au doborât aproape la podea îmbrățișându-l, antrenorul l-a strâns în brațe, iar Elena s-a ridicat în picioare și a țipat de bucurie mai tare decât o făcuse vreodată în viața ei.
Pentru câteva minute, tot ce înduraseră în lunile acelea părea șters, parcă luat de valul acelei victorii. Apoi Vlad a intrat în sală.
Purta un palton croit impecabil și pășea cu aerul unui om convins că toată lumea îl privește. Daniela Morar îl însoțea, mergând puțin în urma lui. Vlad așteptase în mod intenționat fluierul final; voia să apară exact în clipa triumfului, ca și cum succesul fiului său îi aparținea și lui. Fără să țină cont de privirile reci ale antrenorului, a traversat culoarul și a intrat direct pe teren.
— Ăsta e băiatul meu! a strigat el teatral. Știam eu că o să câștigi!
Zâmbetul lui Gabriel a încremenit. În fața tuturor, fără să-i ceară voie, Vlad l-a tras într-o îmbrățișare apăsată, apoi a scos o cutie elegantă. În interior strălucea un ceas de lux, extrem de scump.
— Felicitări, campionule.
Gabriel nu a întins mâna. Vlad a continuat totuși, ca și cum refuzul nici nu exista.
— Gata, ajunge cu circul ăsta. Ai stat la mama ta, ai văzut cum e să numeri fiecare leu, ți-ai învățat lecția. Acum te întorci acasă.
Cei din jur au amuțit. Câteva persoane s-au întors spre ei, neînțelegând dacă aud bine. Daniela rămăsese la câțiva pași, vizibil stânjenită.
— Și mai am o surpriză pentru tine, a adăugat Vlad, ridicând bărbia. M-am uitat deja la câteva mașini. Dacă te întorci săptămâna asta, îți alegi singur mașina pentru majorat.
Gabriel a tras aer adânc în piept.
— Nu vreau mașină.
Vlad a zâmbit forțat, cu buzele strânse.
— Discutăm mai târziu despre asta.
— Și nu vreau nici ceasul.
În sală s-a lăsat o liniște grea.
— Nu face spectacol aici, în fața tuturor, a șuierat Vlad printre dinți.
Gabriel l-a privit rece, fără să clipească.
— Singurul care face spectacol ești tu.
— Eu sunt tatăl tău!
— Atunci poartă-te ca unul.
Cuvintele acelea au lovit mai dureros decât orice țipăt. Sus, în tribună, Elena încremenise. Instinctul o împingea să coboare și să-l apere, dar simțea că fiul ei trebuia să ducă singur lupta până la capăt.
Gabriel a arătat spre cutia cu ceasul.
— Chiar crezi că poți repara totul cu daruri?
— Eu vreau doar să-ți ofer ce e mai bun!
— Nu. Tu vrei să cumperi înapoi ce ai pierdut, fără să-ți asumi nimic din ce ai făcut.
Vlad a privit neliniștit în jur. Fețele celor prezenți nu mai aveau admirație, ci uimire și dezgust.
— Nu știi despre ce vorbești, a spus el, încercând să-și păstreze autoritatea.
Gabriel și-a scos telefonul din buzunar.
— Ba știu foarte bine. Mama și-a pierdut serviciul după ce ai dat un telefon prietenului tău. Și i-ai plătit proprietarului nostru șapte mii cinci sute de lei ca să ne dea afară în trei zile.
Daniela s-a întors brusc spre Vlad, cu ochii măriți.
— Ce ai făcut?!
Vlad a strâns din maxilar.
— Sunt chestiuni de adulți!
— Nu mai sunt doar chestiuni de adulți când încerci să-mi arunci mama în stradă ca să mă șantajezi pe mine! i-a răspuns Gabriel.
Tăcerea devenise apăsătoare. Părinții și profesorii îl priveau pe Vlad cu o ostilitate deschisă, iar antrenorul stătea cu brațele încrucișate, fără să intervină. Vlad a încercat să-l apuce pe fiul său de umăr, dar Gabriel s-a ferit, cu o expresie de scârbă pe chip.
— Nu mă atinge.
— Gabriel…
— Mama nu mi-a interzis niciodată să te iubesc. N-a spus nici măcar o dată ceva urât despre tine. Nici când am rămas fără apartament. Atunci mi-a propus să mă întorc la tine, ca să-mi fie mai ușor. Știi cine mi-a cerut să-l urăsc pe celălalt? Tu.
Gabriel a indicat din nou ceasul scump.
— Lucrul ăsta valorează mai mult decât câștigă mama în luni întregi. Dar ea se trezea cu mine în fiecare dimineață când aveam antrenamente devreme. Ea stătea noaptea trează și mă aștepta să ajung acasă. Ea și-a vândut pe ascuns bijuteriile ca să-mi plătească abonamentele și drumurile. Tu ai apărut astăzi doar pentru că am câștigat.
Vlad părea că nu mai găsește aer.
— Sunt tatăl tău… am vrut mereu să ai o viață bună…
— O viață bună nu înseamnă o casă mare în care să-ți fie frică să nu fii tratat ca o povară.
Gabriel și-a ridicat trofeul deasupra capului.
— Asta n-ai putut cumpăra cu banii tăi.
Apoi s-a uitat spre tribună.
— Mamă!
Elena a coborât treptele, iar fiul ei a alergat spre ea și a strâns-o în brațe, în fața tuturor. De data aceasta, nimeni nu a mai spus nimic. Îmbrățișarea lor spunea destul.
Vlad a rămas la câțiva metri distanță, ținând în mâinile tremurânde cutia aceea luxoasă, care acum părea ridicolă. Pentru prima oară, a înțeles că nu fusese învins de presupusa sărăcie a Elenei, ci de iubirea ei sinceră, pe care el o călcase în picioare fără remușcare.
A ieșit din sală fără un cuvânt. Daniela s-a grăbit după el. L-a ajuns în parcare, lângă mașină, și l-a oprit cu o voce tăioasă:
— Ai plătit într-adevăr pe cineva ca să-ți lași soția și copilul fără acoperiș deasupra capului?
— Am vrut doar ca băiatul să-și vină în fire! a izbucnit Vlad.
— Asta nu înseamnă să-și vină în fire! Asta e răzbunare curată, pentru că n-a ales să rămână cu tine!
— Nu te băga unde nu-ți fierbe oala!
Daniela a smucit portiera mașinii și s-a întors spre el, cu fața împietrită.
— Mi-ai spus că Elena era o femeie lacomă, obsedată de bani.