— Știi cum e mama mea. N-a făcut-o cu intenție, pur și simplu nu s-a gândit până la capăt.
Clara Matei rămase nemișcată în mijlocul grădinii. Nu i-a răspuns. Nici n-ar fi putut. Gâtul i se strânsese, iar privirea îi era pironită în pământ, exact în locul unde cu o zi înainte înfloriseră șaptesprezece trandafiri — roșu închis, bogați, cu parfum greu. Acum nu mai erau decât niște tije scurte. Tăiate drept, la un deget deasupra solului, cu precizie aproape chirurgicală, ca și cum mâna care le retezase știa foarte bine ce face.
Dar „nu s-a gândit”. Asta spusese Traian Nicolae. O mai spusese de atâtea ori în douăzeci și șase de ani, încât devenise un refren.
Clara s-a aplecat și a îngenuncheat. Cu vârful degetelor a atins unul dintre cioturi. Secțiunea era proaspătă. Foarfecă ascuțită. Nu fusese o întâmplare, nici o neatenție. Cineva venise, se aplecase și tăiase fiecare fir în parte.
— Clara, mă auzi? — vocea lui Traian venea dinspre verandă. Ținea telefonul în mână. — O sun pe mama și o întreb ce-a fost în capul ei.
— Nu o suna — a spus Clara, încet.
— Dar dacă întrebăm, măcar aflăm—
— Știu — l-a întrerupt ea. — Știu deja.
S-a ridicat, și-a scuturat genunchii de pământ și a intrat în casă. Fără să trântească ușa. Fără să ridice tonul. Doar a plecat.
Traian a urmărit-o cu privirea, dar n-a mers după ea.
În bucătărie, Clara s-a așezat la masă și și-a întins palmele în față. Erau murdare de țărână. Le-a privit îndelung și un singur gând îi răsuna în minte: cincisprezece ani. Atât trecuse de când plantase primul butaș. În primăvara care a urmat morții Dariei Muntean.
Daria. Patru ani și jumătate. Un accident. Rapid. Fără sens. Ireversibil.
Din acel moment, trandafirii crescuseră an după an. Îi tundea la vreme, îi hrănea, le urmărea fiecare ramură nouă și fiecare frunză ofilită. În cincisprezece ani învățase care tufă înflorește prima, care rezistă cel mai mult, care împrăștie parfumul cel mai puternic. Le dăduse nume — nu din cărți de botanică, ci din inima ei. Cel mai bătrân, din colțul grădinii, era „trandafirul Dariei”. Înflorea până târziu, cu încăpățânare, de parcă refuza să lase vara să plece.
Și acela fusese tăiat în dimineața aceea.
Clara s-a dus la baie, și-a spălat mâinile și a privit cum apa tulbure se scurge în chiuvetă. Apoi s-a șters, s-a întors în bucătărie și și-a luat telefonul.
Nu pe Traian l-a sunat.
— Carmen Andreescu — a spus când prietena ei a răspuns. — Ești liberă mâine?
Carmen a tăcut o clipă. O cunoștea pe Clara de douăzeci și opt de ani. Recunoștea tonul acela reținut.
— Sunt. Ce s-a întâmplat?
— Îți spun tot. Dar nu acum. Mâine.
— La zece?
— La zece.
A închis. Din sufragerie se auzea vocea lui Traian, deja într-o convorbire — probabil cu Tamara Barbu. Fragmente ajungeau până la ea: „…n-a înțeles…”, „…n-a vrut să facă rău…”, „…Clara e mai sensibilă…”
Sensibilă. De cincisprezece ani sensibilă. De douăzeci și șase de ani sensibilă. Tamara Barbu, mama lui Traian, știa foarte bine cât de „sensibilă” e. Și de douăzeci și șase de ani făcea aceleași lucruri.
La început, Clara își spusese că e doar o perioadă de acomodare. Apoi că poate chiar nu există rea-voință. După aceea că timpul va așeza lucrurile. Că ea se va obișnui.
În douăzeci și șase de ani își spusese multe.
În dimineața aceea nu-și mai spunea nimic.
În primul an de căsnicie — Clara avea douăzeci și opt de ani, era proaspăt mutată în casa care fusese a bunicii lui Traian — Tamara „trecea pe la ei” des. Nu întreba. Pur și simplu apărea. Intra și în grădină. Dacă vedea roșii coapte, le culegea. Dacă ardeii păreau destui, lua din ei. La început, Clara îi spusese lui Traian:
— Te rog, roag-o pe mama ta ca, dacă vrea ceva din grădină, să mă întrebe înainte.
— Așa a făcut mereu — răspundea el. — Nici bunica nu se supăra.
— Eu mă supăr.
— E mama mea, Clara. Nu e o străină.
Argumentul acesta revenea de fiecare dată. „E mama mea.” Ca și cum asta ar fi anulat orice limită. Ca și cum maternitatea ar fi fost o autorizație permanentă.
În anul următor, jumătate din ardeii pentru zacuscă dispăruseră înainte să-i culeagă ea. Tamara venise, îi adunase și plecase. Clara privise scena din bucătărie, fără să iasă. Se gândise: dacă ies, va fi ceartă. Dacă va fi ceartă, Traian va spune din nou că exagerez. Iar noaptea nu voi dormi.
Așa că a rămas înăuntru.
Și, încet, s-a obișnuit să rămână înăuntru.
Daria murise la cinci ani după nuntă. Toamna aceea — lumina albă de pe coridorul spitalului, chipul gol al lui Traian — a frânt ceva definitiv în ea. În primăvara următoare a plantat trandafirii. N-a explicat nimănui de ce. Nici măcar soțului.
Tamara întrebase odată:
— De ce atâția trandafiri? Ocupă loc. Ai putea pune ceva util acolo.
Clara tăcuse.
— Roșii, castraveți… Trandafirii sunt frumoși, dar nu-i mănânci.
— Nu trebuie să-i mănânc — răspunsese ea.
Tamara strâmbase din buze, dar atunci nu insistase.
Anii au trecut. Grădina era îngrijită de Clara — ea săpa, uda, fertiliza, ea hotăra ce crește și unde. Iar Traian Nicolae privea totul ca pe ceva firesc, fără să înțeleagă cu adevărat ce însemna acel colț de pământ pentru soția lui.