Traian Nicolae nu se apropiase niciodată cu adevărat de grădină. De două decenii nu pusese mâna pe o sapă, nu știa unde se ține îngrășământul și nici când se curăță pomii. Locul acela îi aparținea Clarei Matei în cel mai profund sens al cuvântului: în el erau orele ei de muncă, răbdarea ei, oboseala ei și, uneori, lacrimile ei.
Pentru Tamara Barbu, însă, asta nu însemna nimic.
Cu trei ani în urmă, Clara se întorsese de la serviciu — pe atunci încă lucra la un birou de contabilitate, opt ore pe zi, fără excepție — și găsise tufele de coacăze complet golașe. Nu păsările le curățaseră; păsările ciugulesc, dar lasă urme. Acolo nu rămăsese nici măcar o bobiță. Fusese o recoltare atentă, făcută cu grijă, până la ultimul fruct.
— Traian, mama ta a luat toate coacăzele, spusese ea în seara aceea.
— Nu cred că a vrut să le ia pe toate, răspunsese el, fără să-și ridice privirea din telefon. Probabil a cules câteva și nu și-a dat seama cât a rămas.
— N-a rămas nimic.
— Clara…
— Nimic. Nici măcar una.
Traian oftase, ca și cum discuția îl obosea.
— O să vorbesc cu ea.
Dacă a făcut-o sau nu, Clara n-a aflat niciodată. Pentru că anul următor Tamara Barbu a apărut din nou, „înainte să se strice” roșiile, „ca să nu se piardă” castraveții, „fiindcă era păcat” de țelină. Întotdeauna exista un motiv. Și, de fiecare dată, explicația venea prin Traian, rostită calm, ca și cum ar fi fost un adevăr incontestabil.
În timp, Clara a înțeles mecanismul. Funcționa simplu: Tamara făcea un gest peste limită; Clara îi spunea lui Traian; Traian aducea o justificare; Clara tăcea; iar ciclul reîncepea. Douăzeci și șase de ani sistemul acesta mersese fără sincope, perfect uns, fără să scârțâie.
Primul trandafir îl plantase acum cincisprezece ani. De atunci, în fiecare primăvară, mai adăugase câte unul. În tot acest timp, mecanismul tăcerii a continuat să funcționeze. Trandafirii crescuseră. Iar în dimineața aceea, Tamara îi tăiase.
A doua zi, cu zece minute înainte de ora zece, Clara se afla în fața ușii lui Carmen Andreescu. Când i-a deschis, Carmen i-a citit chipul și n-a pus nicio întrebare. S-a dat la o parte și a poftit-o în bucătărie.
Au luat loc la masă. Cafeaua a fost turnată în tăcere.
— Spune-mi, a rostit în cele din urmă Carmen.
Clara a povestit totul. De la coacăze la roșii, de la ardei la țelină și, în cele din urmă, la trandafiri. A vorbit liniștit, fără izbucniri, fără să ridice tonul. Doar faptele, așezate unul lângă altul.
Carmen a ascultat până la capăt.
— Și Traian ce a zis despre trandafiri? a întrebat ea.
— Că o știi pe mama lui. Că nu s-a gândit.
Carmen și-a sprijinit palmele pe masă.
— Casa are vreo ipotecă?
Clara a clipit, surprinsă de direcția întrebării.
— Nu. A fost moștenire de la bunica lui. Actele sunt pe numele lui Traian. Niciodată n-am schimbat asta. Eram tineri, nu mi s-a părut important.
— Terenul?
— Tot pe numele lui. Totul.
Carmen a dat încet din cap.
— Dacă a primit proprietatea prin moștenire și tu nu figurezi în acte, juridic îi aparține. Dar dacă poți demonstra că ai investit muncă și valoare acolo — îmbunătățiri, amenajări — atunci situația se discută altfel.
Clara a privit marginea ceștii.
— Nu vreau să plec de lângă Traian. Vreau doar ca mama lui să nu mai intre în grădină.
— Atunci vorbim despre limite, nu despre divorț, a spus Carmen. Un gard poate fi ridicat oricând. Dar dacă proprietarul îi permite accesul…
— …nu o pot opri, a încheiat Clara.
— Nu ușor.
Clara a ridicat ochii.
— Ce ar trebui să fac?
Carmen și-a împreunat degetele.
— O cunosc pe Raluca Mureșan, avocat specializat în imobiliare. Nu promit că va fi simplu, dar douăzeci și șase de ani de muncă înseamnă ceva. Mai ales dacă moștenirea n-a fost bun comun de la început.
— N-a fost. A fost doar a lui.
— Atunci munca ta poate conta. Raluca îți va spune exact ce opțiuni ai.
Clara și-a lăsat mâinile pe genunchi. „De douăzeci și șase de ani n-am vrut să mă gândesc la asta”, și-a spus. „Am crezut că nu va fi nevoie.”
— O s-o sun, a murmurat.
În autobuz, privind pe geam, vedea casele trecând una după alta. Fiecare curte era delimitată. Fiecare poartă avea un lacăt.
La ei nu fusese niciodată unul. „De ce gard, dacă oamenii sunt de bună-credință?” spusese Traian cândva.
Atunci, Clara nu răspunsese.
Acum își dădea seama că, de multe ori, tăcerea ei ținuse loc de acord.
Când a ajuns acasă, Traian stătea în fața televizorului.
— Unde ai fost? a întrebat el.
— La Carmen.
— Aha. Mama m-a sunat dimineață. A zis că îi pare rău pentru trandafiri. Credea că poate să-i taie, pentru că—
— Traian.
El s-a oprit.
— Mâine vine cineva să măsoare pentru gard. Te rog să nu transformăm asta într-o ceartă.
— Gard? De ce ar fi nevoie de—
— Pentru că așa vreau.
— Și mama cum o să mai—
— Nu va mai intra, a spus Clara, clar.
Traian a privit când la televizor, când la ea. Pe chipul lui se citea o nedumerire profundă, genul acela de dezorientare care apare atunci când cineva aude ceva ce nu se aștepta să audă niciodată.