Diana Rădulescu ștergea praful de pe rama unui tablou când ușa bucătăriei s‑a deschis fără niciun avertisment. În prag a apărut soacra ei.
— Draga mea, sun-o pe mama ta. Femeia de serviciu tocmai și-a dat demisia. Oricum, piciorul ei s-a refăcut, nu?
Cârpa a rămas nemișcată în mâinile Dianei.
Aurelia Barbu stătea rezemată de tocul ușii, cu umărul sprijinit de lemn, afișând zâmbetul acela apărut după nuntă — rece, tăios, ca o lamă bine ascuțită.
— Vorbiți serios, doamnă Barbu?

— Dar ce e atât de surprinzător? Muncă decentă, bani buni. Pentru o femeie de la țară ar fi chiar un noroc.
Diana a așezat încet cârpa pe masă. Foarte încet. Degetele îi tremurau, însă nu i-a oferit satisfacția de a observa.
— Sigur. O voi suna. Este în concediu, ar putea sta la noi o săptămână. Nu aveți nimic împotrivă, nu?
Soacra a încremenit pentru o clipă. În privire i-a fulgerat ceva ascuțit — teamă sau furie — dar și-a recăpătat rapid controlul.
— Desigur, draga mea. Cu mare plăcere.
Cu un an în urmă lucrurile stăteau altfel. Când Răzvan Dumitrescu o adusese pe Diana în casa părinților, Aurelia Barbu o întâmpinase cu o politețe glacială și cu ochii strălucind rece. Noul membru al familiei părea impecabil: educată, atrăgătoare, director artistic într-o agenție de publicitate. Despre rude nu fusese întrebată, iar ea nu oferise detalii. De ce să-și expună mama, satul, gospodăria cu gardul strâmb și vaca Mașa?
În ajunul nunții însă, totul s-a prăbușit.
— Mama nu poate veni. A căzut și și-a fracturat piciorul.
— A căzut? Unde anume?
— În… în grajd.
S-a lăsat o tăcere apăsătoare. Aurelia Barbu, care se sprijinea de ușă, s-a îndreptat lent.
— În grajd?
— Da. Locuiește la țară. Este profesoară.
Fără un cuvânt, soacra s-a întors pe călcâie și a ieșit. Ușa trântită a făcut geamurile să vibreze.
După căsătorie au început înțepăturile: remarci acide, ironii mascate, dispreț abia ascuns. „Nu suntem la fermă”, „În familia noastră nu se procedează așa”, „Răzvan e obișnuit cu alt standard.” Răzvan a încercat să intervină, chiar a propus să se mute, dar Diana a refuzat categoric. Nu avea să fie alungată. Nu.
Iar apoi a apărut ideea cu menajera.
Sâmbătă dimineață, un taxi a oprit în fața casei. Elena Fieraru a coborât — suplă, purtând un trench deschis la culoare, cu părul tuns scurt. Avea cincizeci de ani, dar părea cu cel puțin zece mai tânără.
Au pășit în hol. Aurelia Barbu le aștepta, cu brațele încrucișate pe piept. Când a văzut-o pe Elena Fieraru, a încremenit. Chipul i s-a albit, iar buzele i s-au întredeschis.
— Lenuța?
Mama Dianei s-a oprit brusc. Geamantanul i-a alunecat din mână.
— Cati?
Din birou a ieșit Petru Rădulescu. A ridicat privirea și s-a blocat.
— Doamne… Elena…
Răzvan a apărut în grabă din bucătărie.
— Ce se întâmplă? Vă cunoașteți?
Petru Rădulescu s-a așezat încet pe canapea, de parcă îl lăsaseră puterile.
— Am trăit în același sat. Acum douăzeci și șase de ani. Am avut o relație.
Elena Fieraru a încuviințat din cap, fără să-și dezlipească ochii de la el.
— M-am mutat acolo după facultate. Predam la școală. Noi… plănuiam să ne căsătorim.
— O relație? — Răzvan și-a privit tatăl uimit. — Nu ai pomenit niciodată că ai locuit la țară.
Aurelia Barbu a tresărit nervos.
— Destul. A trecut o viață de atunci.
— Nu, mamă. Vreau să știu. Continuați.
Petru Rădulescu și-a trecut palma peste frunte, inspirând adânc, pregătindu-se să spună ceea ce fusese ascuns atâția ani.
