În toți anii aceștia am înghițit umilințe și am făcut compromisuri doar ca să țin această căsnicie în picioare.
Dar lor nu le-a trebuit niciodată grija mea, nici devotamentul. Aveau nevoie doar de un cont deschis permanent, de un portofel care să nu spună „nu” și pe care să-l poată călca în picioare între două seri de poezie și conversații elevate.
Am împins scaunul în spate cu hotărâre. Picioarele grele din stejar au zgâriat parchetul lustruit, iar sunetul ascuțit a tăiat rumoarea din salon.
M-am ridicat și, fără grabă, m-am apropiat de soacra mea. Olimpia Petrescu a clipit nedumerită când, cu un gest calm, dar ferm, i-am luat microfonul din mână. Nu i-am smucit nimic; pur și simplu l-am desprins din degetele ei rigide și am rostit ceea ce plutea deja în aer.
— Vă mulțumesc pentru portretul atât de… colorat pe care mi l-ați făcut, am spus eu, privindu-i pe rând pe cei adunați la masă. Aveți dreptate într-un singur punct: nu recit filosofi francezi la desert.
Mi-am lăsat privirea să coboare spre propriile palme.
— Mâinile mele știu cum arată munca adevărată. Știu ce înseamnă să muncești pe teren, în ploaie și în noroi. Iar mintea mea este antrenată să calculeze bugete, să plătească salariile a sute de angajați și să țină în viață o companie, nu să dezbată idei sofisticate pe banii altcuiva.
Am făcut o pauză intenționată. În încăpere se auzea doar respirația precipitată a cuiva din capătul mesei.
— Și pentru că tot ne-am adunat într-o seară a sincerității, cred că este cazul să clarificăm un aspect esențial.
Am măturat sala cu privirea. Nimeni nu mai îndrăznea să foșnească măcar un șervețel.
— Conacul acesta impresionant. Candelabrele de cristal care strălucesc deasupra capetelor voastre. Căldura care vă învăluie în seara asta. Până și icrele negre pe care le savurați cu atâta poftă… fiecare detaliu a fost achitat din acel „noroi murdar” pe care îl disprețuiți atât de sincer.
Chipul Olimpiei Petrescu s-a stins la culoare, căpătând o nuanță cenușie. Buzele i s-au subțiat, iar degetele i s-au încleștat pe spătarul scaunului.
Sorin Stancu s-a ridicat brusc, întinzând spre mine o mână tremurătoare.
— Cristina, nu trebuia… Mama doar a glumit nepotrivit…
— Ia loc, i-am tăiat vorba fără să ridic tonul.
Și, spre surprinderea tuturor, s-a așezat la loc ca un elev certat.
— Pentru invitații care nu cunosc situația reală, voi preciza eu, am continuat. Acum trei ani, această clădire impunătoare era la un pas de a fi executată silit pentru datorii de milioane. Afacerea mea agricolă, atât de „rudimentară”, a acoperit integral acele sume colosale.
Oamenii încremeniseră.
— Investițiile mele constante au făcut posibil ca familia dumneavoastră să-și păstreze acoperișul deasupra capului și să continue să joace rolul aristocraților prosperi. Vă amuză cizmele mele? Perfect, e dreptul vostru.
M-am apropiat de capătul mesei, reducând distanța dintre mine și soacra mea.
— Dar să nu uitați niciodată un lucru: afundându-mă în glod pe câmpuri am câștigat banii cu care v-ați cumpărat rochia aceea de designer, exclusivistă, doamnă Olimpia Petrescu.
Ea încerca să spună ceva, însă faimoasa ei elocvență dispăruse fără urmă.
Am inspirat adânc.
— Iar dacă munca mea de zi cu zi vă stârnește un asemenea dispreț, atunci cred că a venit momentul să lămurim lucrurile până la capăt.