Geanta era așezată chiar lângă ușă — nu sacoșa cu care Elena cobora de obicei la cumpărături, ci bagajul mare de drum, bleumarin, cumpărat cu trei ani în urmă pentru vacanța din Turcia. În întunericul holului, Adrian s-a împiedicat de ea, a înjurat printre dinți și a bâjbâit după întrerupător.
Lumina s-a aprins brusc.
Pe cuier nu se mai afla geaca lui. Cea gri, din fleece, care stătea mereu agățată la capătul din dreapta. Dispăruse și fularul — acela în carouri, în stil scoțian, pe care Elena i-l dăruise când împlinise patruzeci de ani.
Adrian a înaintat pe coridor. Din bucătărie venea miros de cafea — cafea adevărată, nu instant, din aceea pe care Elena și-o permitea doar în weekenduri sau atunci când era tulburată.
Iar azi era marți.
A împins ușa.
La masa din bucătărie stătea Elena. Dreaptă, îmbrăcată în puloverul alb pe care îl purta la interviuri ori la ședințele cu părinții. Părul îi era strâns, fără urmă din acea neglijență de casă pe care el o știa atât de bine. În fața ei se afla o ceașcă de cafea, iar lângă ea, un dosar albastru legat cu șnur. Alături stătea un bărbat de vreo cincizeci de ani, cu ochelari, cu servieta la picioare. Pe masă, în dreptul lui, erau câteva foi, un pix și un carnet.
Adrian a rămas în prag.
— Bună seara, a spus bărbatul cu ochelari, pe un ton egal, fără să pară că întreabă ceva.
Elena nu s-a întors imediat. Și-a terminat cafeaua, a pus ceașca jos, apoi abia atunci și-a ridicat privirea spre soțul ei. Calmă. Așa cum te uiți la o piesă de mobilier care de mult încurcă locul, dar pe care n-ai apucat încă s-o scoți din casă.
— Adrian, el este Paul. Avocatul meu.
Lui Adrian i s-a făcut rece sub coaste.
— Ce avocat? a întrebat el, iar vocea i-a ieșit joasă, aproape firească.
— Avocat de familie. Pentru partaj.
A făcut un pas în bucătărie. Apoi încă unul. S-a așezat pe taburetul de lângă perete — nu la masă, nu aproape de ei, ci chiar lângă perete, ca și cum zidul ar fi putut ține ceva pe loc.
— Elena…
— Adrian, nu avem prea mult timp, a spus ea, liniștită, aproape oficial. Paul a venit special pentru asta. Am vrut să afli imediat, fără discuții inutile.
Bărbatul cu ochelari — Paul — și-a deschis carnetul și a luat pixul în mână. Nu ostentativ, ci cu gestul unui om obișnuit să consemneze ceea ce se întâmplă.
— Eu… Adrian a înghițit în sec. Poți să-mi explici ce se petrece?
— Depun actele pentru divorț.
Trei cuvinte. Trei cuvinte obișnuite, pe care le auzise de la vecini, de la colegi, prin seriale. Dar acum ele aterizaseră în bucătăria propriei lui case, pe linoleumul lui, sub lustra lui în care mai funcționau doar trei becuri din cinci — și, odată ajunse acolo, deveniseră altceva.
— Elena, stai puțin. Hai… hai întâi fără avocat. Să vorbim noi doi.
— Am vorbit, a răspuns ea fără să ridice vocea. Am vorbit acum șase luni. Am vorbit acum un an. Am vorbit în martie, când mi-ai spus că ai rămas peste program, iar eu vedeam locația telefonului tău în Mănăștur. Am vorbit destul.
Adrian și-a mutat privirea spre avocat. Acesta se uita în carnet — nu din discreție, ci fiindcă așa îi era meseria.
— Nu e ceea ce crezi, a spus Adrian. Cuvintele i-au sunat străine, împrumutate parcă din viața altcuiva, și și-a dat seama de asta chiar în timp ce le rostea.
Elena și-a ridicat foarte puțin sprâncenele.
— Adrian. Te rog, nu.
— Elena, te implor…
— Adrian. Vorbea cu el așa cum vorbești cu un om care cară ceva prea greu și refuză să ceară ajutor. Nu mai am nevoie de explicații. Trebuie să lămurim câteva lucruri practice. Apartamentul, mașina, casa de la țară. Copiii sunt mari, pensie alimentară nu se pune în discuție. Dar bunurile, da.
Paul a îndreptat cu grijă foile de pe masă.
— Domnule Adrian, dacă nu aveți nimic împotrivă, am putea…
— Am împotrivă, l-a tăiat Adrian. Am foarte mult împotrivă. Elena, trimite-l afară. Te rog. Hai să vorbim mai întâi normal, ca oamenii.
Elena s-a uitat spre avocat.
— Paul, ne puteți lăsa zece minute?
Bărbatul a încuviințat din cap, s-a ridicat — fără supărare, doar cu un aer profesionist — și a ieșit pe coridor. Peste câteva clipe s-a auzit ușa sufrageriei închizându-se.
Au rămas singuri.
Adrian nu știa de unde să înceapă. Ultimele patru ore le petrecuse la Diana — se uitaseră la un film, mâncaseră pizza, iar el îi spusese că, în curând, totul se va rezolva. Că foarte curând. Că va discuta neapărat cu Elena. Că trebuie doar să găsească momentul potrivit.
Acum, momentul îl alesese Elena.
— Cât știi? a întrebat el.
— Destul. Nu spusese „tot”. Spusese doar „destul”, iar asta era mai rău. Adrian, nu vreau scandal. Nu vreau să dezgrop amănunte. Am patruzeci și opt de ani și nu mai am chef să cheltuiesc ce mi-a rămas din viață în certuri cu tine.
— „Ce ți-a rămas”… a repetat el încet. Elena, avem douăzeci și trei de ani împreună.
— Știu foarte bine câți ani sunt.
— Nu e doar…
— Adrian. Ea a ridicat mâna, nu brusc, ci ca un gest de oboseală. Nu vreau să număr anii. Douăzeci și trei, douăzeci și cinci, treizeci — nu e un argument. E doar o durată.
El o privea. Puloverul alb. Dosarul legat cu șnur. Mâinile ei așezate perfect pe masă, fără să frământe nimic. Elena, când era neliniștită, se juca mereu cu ceva — cureaua ceasului, marginea feței de masă, un nasture. Acum, mâinile îi stăteau nemișcate.
Se pregătise. De multă vreme.
— Când ai hotărât asta? a întrebat el.
— Oficial, acum trei luni. În mine, cu mult înainte.
— Și ai tăcut?
— M-am pregătit.
Cuvântul a căzut între ei simplu și exact. Atunci a înțeles că Elena care tăcuse și se pregătise — în timp ce el mergea la Diana, în timp ce repeta „curând”, în timp ce amâna inevitabilul — devenise deja alt om. Nu mai era femeia care plânsese în martie. Nu mai era cea care îl întrebase „cine este ea?” și nu primise niciodată un răspuns cinstit.
Pentru această Elena, avocatul nu era o armă. Era o unealtă.
— Apartamentul e pe numele meu, a spus el.
— Știu. Tocmai asta vom discuta.
— Jumătate a fost cumpărată din banii obținuți după vânzarea apartamentului mamei.
— Adrian. L-a privit fără să clipească. Exact de aceea este Paul aici. Ca totul să fie corect, fără țipete, fără ca mai târziu cineva să spună „n-am înțeles așa” sau „nu asta am stabilit”. Vreau să fie totul trecut în acte.
— Nu mai ai încredere în mine.
— Nu, a spus ea simplu. Nu mai am.
El s-a ridicat. A început să umble prin bucătărie, de la fereastră înapoi, apoi iar spre fereastră. Dincolo de geam era întuneric, câteva lumini rare în blocurile vecine și asfaltul ud din curte. Începuse să plouă.
— Elena. Vreau să-ți explic.
— Nu am nevoie de explicații.
— Eu am. S-a întors spre ea. Am nevoie să înțelegi. Nu e așa cum îți imaginezi. Eu… eu n-am vrut să distrug nimic.
Ea a rămas tăcută.
— S-a întâmplat… pur și simplu. N-am plănuit. Elena, îți spun sincer.
— Pur și simplu, a repetat ea. S-a întâmplat de la sine. Și-a înclinat ușor capul. Adrian, timp de un an și jumătate m-ai mințit. Zi de zi. Uneori de două ori pe zi — mă sunai și-mi spuneai „întârzii”, „e trafic”, „am o întâlnire”. Asta nu se întâmplă „de la sine”. Asta e o alegere. Iar tu ai ales de fiecare dată din nou.
El n-a găsit niciun răspuns.
— Înțelegi și tu, a continuat ea, că dacă ar fi fost doar „de la sine” și „fără să plănuiești”, ai fi venit singur să-mi spui. Acum un an. Sau acum un an și jumătate. Dar n-ai venit. Ai așteptat să nu aflu. Sau să treacă totul de la sine.
Adrian s-a așezat din nou pe taburet.
— Ai dreptate, a spus el încet.
— Știu.
— Elena, nu vreau să-mi pierd familia.
Ceva i s-a mișcat pe chip — abia sesizabil, pentru o fracțiune de clipă. A luat ceașca, a realizat că era goală și a pus-o la loc.
— Adrian. Familia nu mai există. Ai pierdut-o deja. Nu azi — mai demult. Eu doar… îi dau o formă oficială. Ca să putem merge amândoi mai departe.
— Eu nu vreau să merg mai departe fără tine.
— Ai mers fără mine un an și jumătate. Doar că n-ai spus-o cu voce tare.
El nu știa ce să răspundă. Pentru că ea avea dreptate.