Elena Popescu rămăsese lângă fereastră, cu privirea pierdută în curte, unde o vecină își plimba câinele printre alei. În apartament domnea o liniște aproape apăsătoare. În spatele ei, Andrei Fieraru răsfoia niște hârtii împrăștiate pe masă și fluiera încet, fără grijă. O seară obișnuită. Una dintre acele seri pe care le trăiseră de sute de ori, fără nimic ieșit din comun. Numai că, de data aceasta, nimic nu mai avea să rămână la fel. Elena știa asta încă de dimineață, când pusese actele într-un dosar și îl ascunsese în dulapul din bucătărie, în spatele borcanelor cu orez și crupe.
Se întoarse spre soțul ei. Andrei ridică ochii, îi zâmbi liniștit, fără să bănuiască măcar că, peste câteva clipe, lumea lui comodă și previzibilă avea să se facă țăndări.
— Trebuie să vorbim, spuse Elena.
Vocea îi ieși calmă, aproape rece, deși înăuntrul ei totul tremura.
Andrei puse pixul jos și se lăsă pe spătarul scaunului.
— Bine, hai să vorbim. S-a întâmplat ceva?
— Da, Andrei. S-a întâmplat. Depun actele de divorț. Iar tu trebuie să pleci din apartamentul acesta. Împreună cu mama ta.
Pentru câteva secunde, tăcerea se așternu grea între ei, densă și lipicioasă. Andrei o privea pe Elena fără să înțeleagă dacă era o glumă proastă sau dacă vorbea serios. Apoi zâmbi strâmb și clătină din cap.
— Elena, ce te-a apucat? Cine te-a supărat așa?
— Nu m-a apucat nimic. Pur și simplu am obosit. Am obosit ca mama ta să dea ordine în casa mea. Am obosit să vă purtați amândoi ca și cum apartamentul ar fi al vostru. M-am săturat de obrăznicie, de lipsă de respect, de umilințe. Nu mai pot continua așa.
Andrei se ridică încet. Zâmbetul îi dispăru, iar chipul i se întunecă.
— Cum adică apartamentul e al tău? întrebă el, încruntându-se, cu glasul coborât. Am locuit aici împreună șapte ani. Eu am făcut renovarea.
— Apartamentul este al meu. A fost cumpărat înainte să ne căsătorim. Actele sunt pe numele meu. Tu ai domiciliul aici, dar proprietar sunt doar eu. Singurul proprietar.
— Și renovarea? făcu Andrei un pas spre ea, iar în ochii lui trecu o licărire rea, străină. Am băgat aici vreo 25.000 de lei. Am schimbat podelele cu mâinile mele, am îndreptat pereții, am pus instalații noi, am refăcut baia. Mai ții minte cum arăta locul ăsta când ne-am mutat?
Elena ținea minte foarte bine. Tapetul rupt, podelele care scârțâiau la fiecare pas, țevile ruginite din baie. Da, Andrei muncise mult. Chiar făcuse multe în apartament. Și îi fusese recunoscătoare pentru asta. Dar recunoștința era una, iar senzația că ești împinsă încet-încet afară din propria casă era cu totul altceva.
— Îmi amintesc, răspunse ea fără să ridice tonul. Și nu neg că ai contribuit. Dar, legal, locuința rămâne a mea.
— Legal? repetă Andrei și izbucni într-un râs amar. Deci acum vorbim legal. Dar moral? Suntem o familie. Am fost împreună șapte ani. Avem o fiică.
— Tocmai din cauza Mariei Popescu am tăcut atâta vreme. Am sperat că îți vei reveni. Am crezut că mama ta se va opri. Numai că, de la lună la lună, totul a devenit mai rău.
Andrei izbi masa cu pumnul. Pixul sări, se rostogoli și căzu pe podea.
— Să nu îndrăznești să vorbești așa despre mama! Nu ți-a spus niciodată nimic rău.
— Serios? Elena își pierdu și ea răbdarea, iar vocea îi deveni mai aspră. Cine mi-a spus ieri că sunt o gospodină proastă? Cine a zis că fiica mea crește dezordonată? Cine îmi dă lecții zilnic despre ce să gătesc, cum să șterg praful, când să spăl și cum să pun lucrurile la loc? Și toate astea în apartamentul meu!
Andrei strânse maxilarul. Mușchii obrajilor i se încordară. Era limpede că nu se așteptase la o asemenea împotrivire. Se obișnuise ca Elena să înghită fiecare jignire, să tacă și să păstreze liniștea casei cu prețul propriei demnități. Numai că, de data aceasta, ea nu mai șoptea. Vorbea răspicat.
— Sunt doar nervi, spuse el după un minut. O criză de-a ta. O să te calmezi și ai să râzi singură de ce ai spus.
— Nu glumesc, Andrei.
Elena deschise dulapul, scoase dosarul cu documente și îl așeză pe masă.
— Uite actul de proprietate. Data cumpărării: cu doi ani înainte de căsătoria noastră. Uite extrasul de carte funciară. Uite buletinul meu, cu domiciliul aici. Și aici, adăugă ea, scoțând o foaie separată, este cererea de desfacere a căsătoriei. Mâine o depun la instanță.
Andrei înșfăcă hârtiile și începu să citească. Elena observă cum i se albesc degetele pe marginea foilor. Respira greu, de parcă alergase până atunci.
— Tu chiar vorbești serios, rosti el în cele din urmă, iar în glas i se simțea o nedumerire pe care nu și-o mai putea ascunde. Chiar ai de gând să faci asta.
— Da. Fără nicio îndoială.
În clipa aceea, ușa camerei se întredeschise, iar în prag apăru Gabriela Craioveanu, mama lui Andrei. Era o femeie înaltă, cu o expresie autoritară și cu buzele mereu strânse, de parcă întreaga lume îi datora explicații. Parcă simțise că discuția o privea direct.
— Ce-i cu țipetele astea? întrebă ea, măsurându-i pe amândoi din priviri. Eu, dacă vă interesează, beam ceai. Nu se poate un pic mai încet?
— Mamă, zise Andrei, întorcându-se spre ea, îți dai seama? Elena ne dă afară.
Gabriela Craioveanu încremeni o secundă. Apoi ochii i se îngustară.
— Cum adică vă dă afară?
— Exact așa cum ați auzit, răspunse Elena, privind-o direct. Apartamentul este al meu. Dumneavoastră locuiți aici doar pentru că v-am permis. Andrei are domiciliul aici, dar dumneavoastră nu aveți niciun drept. Așa că începeți să vă strângeți lucrurile și mutați-vă.
— Cum îți permiți? țipă Gabriela Craioveanu, ridicând vocea până aproape de un strigăt. Andrei, auzi ce spune femeia asta? Eu sunt mama ta! Eu mi-am pus sufletul în casa asta! V-am ajutat la renovare, am cumpărat perdelele din bucătărie, am stat cu Maria Popescu când voi vă plimbați pe la stațiuni!
Elena simți cum i se urcă sângele în obraji.
— În primul rând, nu eram la distracție, ci într-o stațiune de tratament, cu recomandare medicală. În al doilea rând, perdelele nu vi le-am cerut. Iar în al treilea rând, faptul că „v-ați pus sufletul” nu vă transformă în proprietară.
— Andrei, spune-i ceva! ceru Gabriela Craioveanu.
Andrei nu răspunse. Ținea încă foile în mâini și se uita la ele de parcă spera ca literele să se șteargă singure.
Cearta prindea putere cu fiecare clipă. Seara care începuse atât de liniștit se preschimbase într-o furtună. Auzind vocile ridicate, Maria Popescu alergă spre cameră. Fetița se opri în prag și își mută speriată privirea de la mama ei la tatăl ei.
— Ce s-a întâmplat? întrebă ea în șoaptă.
— Du-te în camera ta, Maria, spuse Elena repede. Adulții discută. Mergi în dormitorul meu și pornește desenele mai tare, bine?
Copila nu se împotrivi. Dispăru după ușă, iar scandalul continuă pe un ton mai coborât, ca să n-o sperie și mai mult.
— Tu înțelegi măcar ce faci? Andrei se apropie de Elena până aproape că îi invadă spațiul. Îți distrugi familia.
— Nu eu am distrus-o. Mama ta a făcut asta, din prima zi, când a hotărât că îi sunt datoare cu supunere. Și ai făcut-o și tu, pentru că nu mi-ai luat apărarea nici măcar o singură dată.
— Eu am fost mereu de partea ta!
— Chiar? Atunci când mama ta mi-a spus că ar trebui să mă angajez măturătoare, fiindcă n-am o educație „ca lumea”, ce ai făcut? Ai tăcut. Iar când m-a numit o femeie fără neam, pentru că am crescut într-un centru de plasament, unde erai? Stăteai lângă ea și dădeai din cap.
Fața lui Andrei se întunecă și mai tare. Nu se așteptase la un asemenea atac. Gabriela Craioveanu, în schimb, pufni disprețuitor când auzi cuvintele Elenei.
— Mare lucru, am spus adevărul. Chiar ai crescut într-un centru de plasament. Ce e jignitor aici? Eu te-am primit ca pe una de-a noastră. Ți-am dat voie să trăiești aici.
— Dumneavoastră mi-ați dat voie? Elena râse scurt, amar. În propriul meu apartament? Ce generozitate impresionantă.
— Elena, nu te pripi, interveni Andrei deodată, cu un ton schimbat, aproape împăciuitor. Putem discuta normal. Dacă vrei, mama își cere scuze. Mamă, cere-ți scuze.
— Nici vorbă, mormăi Gabriela Craioveanu.
— Mamă!
— Bine. Îmi pare rău, rosti soacra printre dinți, privind undeva peste umărul Elenei. Dacă am zis ceva nepotrivit.
— Nu e nevoie, spuse Elena și clătină încet din cap. E mult prea târziu. Am luat deja hotărârea.
Luă dosarul, îl puse la loc în dulap și se întoarse către soțul ei.
— Mâine dimineață depun cererea. Ai la dispoziție o lună să-ți găsești altă locuință și să pleci. Pe mama ta o iei cu tine. Dacă nu plecați de bunăvoie, voi cere radierea domiciliului prin instanță.
— N-ai să poți face asta, șuieră Andrei. Am domiciliul aici. Am dreptul să locuiesc în apartament.
— Vom vedea.
În noaptea aceea, Elena dormi în dormitor împreună cu fiica ei. Înainte să se întindă lângă Maria Popescu, încuie ușa cu cheia.