— Ce se întâmplă aici? Abia am intrat pe ușă de la serviciu și în casa noastră sunt deja musafiri cu bagaje?!
Paula Moldovan nu ridicase vocea, însă vorbele ei fuseseră rostite atât de tăios, încât liniștea se așeză instantaneu peste cameră. Cu o clipă înainte, la masă se râdea, cineva povestea cu glas tare cum fusese drumul, iar un copil lovea marginea comodei cu o mașinuță de jucărie. Acum, toate privirile se întorseseră în același timp spre ea.
Pe hol se înșirau genți străine. Nu era o singură geantă de voiaj, pe care ai fi putut-o explica printr-o rămânere peste noapte apărută pe neașteptate, ci un adevărat depozit: un troler cu roți, două sacoșe pline cu haine, un rucsac de copil, o cutie cu veselă și o saltea rulată, încă prinsă în folia ei de fabrică. Lângă oglindă zăceau niște ghete bărbătești, alături de adidași de damă și o pereche mică de sandale.
Paula nici măcar nu-și dădu jos paltonul imediat. Rămase în pragul propriei locuințe, privind grămada aceea de lucruri ca și cum nu ea greșise adresa, ci toți ceilalți.
Din cameră apăru Paul Mureșan. Pe față îi stăruia un zâmbet vinovat, dar ochii îi fugeau neliniștiți de la soție la cei din încăpere și înapoi.
— Paula, te rog, nu începe chiar din ușă, spuse el încet. Nu e pentru mult timp.
Ea întoarse capul spre el, lent.
— Cine sunt oamenii aceștia?
— E Georgiana Diaconu, sora mea. Ai văzut-o în poze. Cu ea sunt soțul ei, Liviu Carpatencu, și copiii. Au nevoie doar să stea pe undeva câteva săptămâni.
Din cameră ieși o femeie de vreo treizeci și cinci de ani, solidă, cu o șuviță vopsită închis la culoare lângă tâmplă. Avea o siguranță de sine de parcă Paula ar fi fost cea care venise peste ea, nu invers. În spatele ei stătea un bărbat slab, cu telefonul în mână, iar lângă el doi copii: un băiat de aproximativ șapte ani și o fetiță mai mică. Copiii priveau cu prudență, însă Georgiana își ridică imediat bărbia.
— Bună seara, spuse ea. Credeți-ne, nici noi nu ne-am fi dorit să deranjăm, dar viața ne-a împins în situația asta.
Abia atunci Paula își scoase paltonul, îl agăță în cuier și își trecu palma prin păr, netezind o șuviță scăpată. Gestul părea nefiresc de calm, aproape meticulos, dar Paul observă cum degetele soției lui se albiseră.
— Paul, vino cu mine în bucătărie.
— Dar ce rost are să ieșiți? interveni Georgiana. Nu suntem străini. Se poate vorbi de față cu noi.
Paula o privi fără urmă de zâmbet.
— În apartamentul meu, eu hotărăsc ce se discută și în fața cui.
Georgiana deschise gura să răspundă, însă Liviu o atinse ușor de cot. Paul tuși stânjenit și își urmă soția. În bucătărie, Paula nu trânti ușa, ci o închise cu un clic precis. Sunetul acela rece fu mai neplăcut decât orice țipăt.
— Explică, spuse ea.
Paul se sprijini de blatul de lucru și își frecă fața cu palmele.
— Au necazuri. Au plecat din locuința în care stăteau. Proprietarul le-a cerut să elibereze. N-au apucat să găsească altceva.
— Și tu ai hotărât să-i aduci aici?
— Am hotărât să ajut.
— Ai hotărât în locul meu.
El expiră iritat.
— Paula, ce voiai să fac? Să-i las în stradă? Au copii.
Ea îl privi câteva secunde, încercând să așeze în minte tot ce auzea. Fusese o tură grea la serviciu, drumul până acasă îi luase aproape două ore, iar tot ce-și dorise fusese să se descalțe, să se spele pe față și să se întindă. În schimb, stătea acum în bucătărie și afla de ce în apartamentul ei apăruseră oameni cu saltea și cutii cu veselă.
— Când ai decis asta?
— Azi dimineață.
— Și de ce nu m-ai sunat?
Paul își feri privirea spre fereastră.
— Pentru că ai fi refuzat.
— Deci știai dinainte că nu sunt de acord.
— Știam că o să începi să complici totul.
Paula scoase un râs scurt, lipsit de veselie, ca și cum cineva i-ar fi arătat un truc ieftin cu o carte ascunsă dinainte în mânecă.
— Să complic? Paul, apartamentul acesta este al meu. Mi l-a lăsat bunica. Eu singură am făcut succesiunea, eu am umblat după acte, eu am plătit reparațiile după inundația aceea. Tu locuiești aici fiindcă eu am fost de acord. Nu pentru că ai dreptul să dispui de ușă, de chei și de camere după bunul plac.
Paul se strâmbă.
— Iar începem cu „al meu” și „al tău”. Suntem căsătoriți.
— Și ce schimbă asta? Căsătoria nu transformă locuința mea moștenită într-un spațiu prin care intră cine vrea.
El era pe punctul să răspundă, dar dincolo de ușa bucătăriei se auzi glasul subțire al fetiței:
— Mami, noi unde o să dormim?
Paula închise ochii o secundă, apoi îi deschise imediat. Nu din milă, ci din furia pe care trebuia s-o țină sub piele, ca să nu se reverse asupra copiilor. Copiii nu aveau nicio vină. Vinovați erau adulții care îi aduseseră într-un loc unde nimeni nu-i aștepta.
— Cât trebuiau să stea aici? Adevărul.
— Păi… până își găsesc ceva.
— Cât?
Paul tăcu o clipă.
— O lună. Poate două.
Paula încuviință încet din cap.
— Așadar, „câteva săptămâni” au devenit deja două luni.
— Nu te agăța de cuvinte.
— Nu de cuvinte mă agăț, ci de faptul că ai băgat patru oameni în apartamentul meu fără să mă întrebi.
El se desprinse nervos de blat.
— Și ce ar fi trebuit să fac? M-a sunat sora mea plângând. Proprietarul le-a scos lucrurile. Liviu are probleme cu munca, copiii, începe școala curând…
— Școala? Paula ridică sprâncenele. Vor să rămână aici până începe școala?
Paul se fâstâci. Iar ezitarea aceea spuse mai mult decât orice explicație.
Paula deschise ușa și ieși în cameră. Georgiana stătea la masă și deja își împrăștiase acolo documente, încărcătoare, sticluțe cu apă pentru copii și o pungă cu alimente. Liviu verifica priza de lângă canapea. Băiatul încerca să deschidă dulapul de pe hol.
— Nu umbla la dulap, spuse Paula.
Copilul își retrase mâna și se uită spre mama lui.
Georgiana se ridică.
— Iertați-ne, copiii sunt obosiți de pe drum. Ar avea nevoie să mănânce ceva și să se culce.
— Unde v-ați ținut lucrurile înainte să veniți aici? întrebă Paula.
— În mașină, răspunse Liviu. Am umblat toată ziua.
— De ce nu ați luat o cameră la hotel?
Georgiana râse scurt.
— Se vede că nu știți cât costă acum un hotel pentru patru persoane.
— Știu foarte bine. Dar asta nu face apartamentul meu să devină al vostru.
Paul ieși și el din bucătărie și se opri lângă soția lui.
— Paula, te rog, nu începe în fața copiilor.
— Tocmai fiindcă sunt copiii aici vorbesc mult mai calm decât aș putea.
Georgiana își îngustă ochii.
— Paul mi-a spus că sunteți o femeie de treabă. Că o să înțelegeți situația.
— Paul a spus multe fără să mă întrebe.
— Dar e soțul dumneavoastră.
— Iar eu sunt proprietara acestui apartament.
Cuvântul „proprietara” căzu în încăpere ca o lovitură. Liviu încetă să mai umble la priză. Georgiana își mută privirea spre Paul, iar pentru prima dată în ochii ei nu se mai vedea siguranță, ci o întrebare.
— Paul, tu ai zis că apartamentul e al vostru, spuse ea.
Paula se întoarse spre soțul ei.
— Interesant.
Pe fața lui Paul apărură pete roșii.
— Nu am spus chiar așa.
— Ba exact așa, interveni Liviu. Ai spus că aici hotărâți împreună. Că Paula o să bombăne puțin la început, după care se va obișnui.
Paula îl privea pe Paul, iar chipul ei devenea tot mai liniștit. Nu era o liniște bună. Era acel calm care apare când omul încetează să mai caute replici și începe să tragă concluzii.
— Se va obișnui, repetă ea. Deci eu fusesem deja trecută pe lista neplăcerilor peste care se poate trece cu răbdare.
Paul făcu un pas spre ea.
— Am vrut să iasă bine.
— Pentru cine?
El nu mai găsi răspuns.
Georgiana se învioră brusc și începu să vorbească repede, de parcă încerca să preia din nou controlul discuției:
— Ascultați, Paula, nu vrem să trăim pe spinarea dumneavoastră și nici să vă încurcăm. Avem lucrurile noastre. Noi ne instalăm cu copiii în camera mare, dumneavoastră și Paul rămâneți în dormitor. Bucătăria o folosim cu grijă. Mie îmi place curățenia. Îi țin și pe copii în frâu. Chiar avem nevoie doar să treacă perioada asta, până găsim o variantă.
Paula își mută privirea spre camera mare. Pe canapea se afla deja o păturică de copil, pe fotoliu atârna geaca lui Liviu, iar lângă televizor fusese pusă o cutie cu lucrurile lor. În mai puțin de jumătate de oră, locuința ei începuse să pară străină.
— Camera mare nu este liberă, spuse Paula Moldovan.