înghesuind-o pe Viorica Matei spre cuier. Din femeia sfioasă de mai devreme nu mai rămăsese nimic.
— Scoateți banii imediat! Altfel sun la poliție pe loc! Escroacelor! Mi-ați umblat cu minciuni și promisiuni!
— Ce escroace, fată dragă?!
Soacra făcu un pas înapoi, speriată, retrăgându-se spre intrarea în bucătărie.
— Nu-ți dau nimic! Ne-am înțeles, tranzacția era făcută! Ea strică totul! Ea ne toacă nervii mie și fiului meu! Mâine pleacă de aici, iar tu te poți muta liniștită!
Paula Gabrielescu se dovedi însă o femeie hotărâtă, deloc dispusă să înghită asemenea explicații. Își trânti punga cu lucruri pe băncuța din hol și porni spre Viorica Matei cu avântul unui buldozer scos din minți.
— Borcanul e pe masă, în bucătărie, o îndrumă Ioana Diaconu, aproape amabil.
Paula năvăli în bucătărie, reperă imediat ținta, apucă borcanul de trei litri și îl răsturnă fără menajamente pe blat. Bancnotele se împrăștiară peste tot, printre farfurii și colțurile mobilei. Fata își numără rapid suma, puse deoparte cei cincisprezece mii de lei și îi îndesă în buzunarul adânc al gecii.
— Să mai am eu de-a face cu bătrâne care vând povești!
Paula scuipă nervoasă pe podea.
— Niște impostoare de doi bani! Din cauza voastră am plătit degeaba mașina pentru transport!
Trecând pe lângă Viorica Matei, rămasă încremenită, își smulse punga de pe băncuță și ieși val-vârtej pe casa scării. Ușa se izbi atât de tare, încât becul din hol pâlpâi neliniștit.
Ioana Diaconu se întoarse în bucătărie. Fosta soacră stătea pe un taburet, privind în gol hârtiile mărunte rămase împrăștiate pe masă. Toată îndrăzneala ei se topise, de parcă n-ar fi existat niciodată.
— Uite ce-ai fost în stare să faci…
Viorica Matei clătină din cap, iar vocea îi tremura acum de o jignire cât se poate de reală, nu prefăcută.
— Să lași mama propriului tău bărbat fără niciun ban! Tu ești vinovată pentru toate! Tu mi-ai amărât viața de la cap la coadă! Dacă nu apăreai aici, acum eram femeie cu bani! Mie îmi sare tensiunea, am nevoie de tratament la stațiune, iar tu…
— Strângeți-vă lucrurile, doamnă Viorica.
Ioana scoase din debara o geantă mare de voiaj, aceeași cu care plecase cândva în concediu, și o aruncă la picioarele femeii.
— Ale dumneavoastră, ale lui Alexandru, ce vreți. Nu mă interesează absolut deloc. În jumătate de oră nu vreau să vă mai găsesc aici.
— Și unde să mă duc?
Viorica Matei începu să se văicărească tare, întinzându-și rimelul curs pe obraji.
— Trenul spre comună îl am abia diseară târziu! Iar Alexandru e la serviciu! Mă dai afară în stradă? Pe gerul ăsta?
— Nu este problema mea.
Ioana își scutură mâneca hainei, de parcă ar fi îndepărtat un fir de praf invizibil.
— Puteți sta la gară, beți un ceai, vă încălziți. Sau mergeți la Clara Matei, faceți cunoștință și îi dați vestea nurorii. Sunt convinsă că va fi încântată. Iar Alexandru să vină singur după cheile apartamentului, când o să-l ducă mintea.
Se întoarse și intră în dormitor, ca să-și verifice lucrurile. Din spate se auziră fornăieli indignate, bocete despre tineretul nerecunoscător, apoi zgomotul strident al benzii adezive rupte. Viorica Matei începuse să împacheteze în grabă cutiile. De data aceasta, pe ale ei.
Spre seară, apartamentul rămase gol. Ioana scoase pe palier cutiile cu vechiturile fostului soț, aruncă la gunoi papucii străini, tociți și murdari, deschise larg fereastra din bucătărie și puse ibricul pe foc.
A doua zi trebuia să cheme un meșter. Încuietoarea urma să fie schimbată.
