— Îmi înregistrează hohotele, apoi spun tuturor că nu mai sunt întreagă la minte. Vor să semnez actele pentru banii tatei. Au oameni peste tot.
I-am cuprins palma între mâinile mele.
— Poate că au cunoștințe. Eu am, însă, memorie, experiență și ochi care încă văd foarte bine.
De jos s-a auzit din nou râsul lui Radu. Am coborât, m-am oprit lângă scaunul rămas liber și mi-am înfipt privirea în Tatiana.
— Dați-mi telefonul dumneavoastră.
Zâmbetul i s-a șters de pe chip. Radu s-a ridicat brusc, iar pe ecran am apucat să văd, pentru o clipă, un dosar cu numele Adrianei. Tatiana a întins mâna spre aparat, dar i-am prins încheietura înainte să-l apuce.
S-a smucit, însă am ținut-o destul cât telefonul să nu alunece pe fața de masă albă. Pe deget îi fulgera un inel cu piatră verde, tăioasă și rece, ca o bucată de gheață.
— Dați-mi drumul, a șuierat ea printre dinți.
— Puneți telefonul pe masă.
— Ați intrat cu forța în casa mea și mă acuzați fără nicio dovadă!
Radu s-a băgat între noi. Mirosea a gumă mentolată și a parfum ieftin.
— Mama nu e obligată să-i arate nimic.
— Dar fiica mea e obligată să vă arate lacrimile ei? am întrebat.
Emil a rămas nemișcat, cu cuțitul suspendat deasupra pâinii. De pe mâneca lui atârna firul acela albastru pe care îl găsisem lângă ușă. L-am reținut, deși în clipa aceea încă nu pricepeam ce importanță avea.
Tatiana a început prima să vorbească despre o căzătură. Apoi a pomenit de spasme, de umflături, de firea „instabilă” a Adrianei. Își înșira explicațiile atât de repede, încât păreau repetate înainte, în fața oglinzii.
— Nici măcar nu ați întrebat ce s-a întâmplat, am spus.
— Pentru că îmi cunosc nora, a răspuns Tatiana.
— Nu. Cunoașteți doar povestea pe care vreți s-o lăsați în urma ei.
Pe scară a apărut Adriana. Se ținea de balustradă, iar cu cealaltă mână își sprijinea burta.
— Mamă, te rog, nu, a șoptit ea.
— Tu trebuie să stai întinsă, a tăiat-o Radu.
— Am auzit ce ați spus despre telefon.
Tatiana și-a ridicat bărbia.
— Tu singură te-ai înregistrat. Nu s-a atins nimeni de tine.
Am scos din geantă vechea legitimație, cu coperta maro crăpată pe margini. Cândva, bucata aceea de carton îmi deschisese ușile băncilor și ale birourilor unde oamenii mințeau sub jurământ.
— Douăzeci de ani de verificări judiciare, am spus încet. Semnături falsificate, presiuni, înregistrări tăiate și bani care dispar între două rânduri. V-ați ales greșit familia cu care să vă jucați.
Radu s-a albit la față.
— O amenințați pe mama?
— O avertizez că minciuna lasă urme.
Tatiana a deschis dosarul din telefon. Înăuntru erau zeci de fișiere scurte: șapte secunde, douăsprezece, treizeci și nouă. În fiecare, Adriana plângea sau țipa, iar din afara cadrului se auzea vocea lui Radu spunând că ea „face iar o scenă”.