Ioana Oltean simți cum i se strânge pieptul, ca și cum un frig ascuțit i-ar fi pătruns până în inimă.
— Gabriel Vlad a decis că mama voastră se mută în casa mea?
— În casa noastră, o corectă Veronica Dănescu imediat.
Ioana o privi fără să clipească.
— Nu. În casa mea.
Veronica scoase un râs scurt, aproape disprețuitor.
— Ești soția fratelui meu.
— Asta nu schimbă cu nimic persoana care a cumpărat această proprietate.
Iar acel amănunt, esențial de altfel, părea să fi fost șters complet din memoria familiei lui Gabriel Vlad.
Ioana cumpărase casa cu trei ani înainte să-l întâlnească pe el.
Nu o primise cadou.
Nu era moștenire.
De la douăzeci și doi de ani muncise într-o firmă de logistică și pusese deoparte fiecare leu pe care reușise să nu-l cheltuiască. Locuise într-o garsonieră modestă, condusese aceeași mașină timp de zece ani și renunțase la vacanțe scumpe, la haine de firmă, la orice moft care i-ar fi încetinit planul.
La douăzeci și șapte de ani strânsese, în sfârșit, suma necesară pentru avans.
Apoi își plătise creditul imobiliar mai devreme decât prevedea contractul.
În cartea funciară apărea un singur nume: al ei.
Cu toate acestea, după ce se căsătorise cu Gabriel Vlad, nu-l făcuse niciodată să se simtă ca un musafir acolo. Nu-i amintise niciodată că pereții aceia fuseseră ridicați din munca ei, nu din a lui.
Poate chiar acolo greșise.
Pentru că, încetul cu încetul, familia lui începuse să se poarte ca și cum locuința le-ar fi aparținut tuturor.
Mai întâi, soacra ei primise o cheie „pentru situații de urgență”.
Apoi Veronica Dănescu începuse să organizeze cine la ei, ca și cum ar fi fost gazda casei.
După o vreme, Mara Tudor își invita prietenele fără să întrebe pe nimeni.
Iar acum voiau s-o instaleze acolo și pe mama lor.
Ioana intră în bucătărie.
Gabriel Vlad tocmai pregătea cafea.
— Mama ta se mută aici?
El încremeni.
Nu răspunse pe loc.
Pentru Ioana, tăcerea aceea fu mai clară decât orice mărturisire.
— Știai?
— Ioana, ascultă-mă…
— Te-am întrebat dacă știai.
— Da.
Ea încuviință încet, cu o liniște care nu prevestea nimic bun.
— Și când aveai de gând să-mi spui?
— Azi.
— După ce mobila ei ajunsese deja în casa mea.
Gabriel puse cana pe blatul de bucătărie.
— Nu face o dramă din asta.
Cele cinci cuvinte aprinseră tot ce Ioana încercase să țină sub control.
Își scoase telefonul din buzunar.
— Ce faci? întrebă el, neliniștit.
— Sun echipa de mutări.
— De ce?
— Ca să încarce totul înapoi în dubă.
Ochii lui Gabriel se măriră.
— Nu poți să faci așa ceva!
— Privește-mă.
Douăzeci de minute mai târziu, casa se umplu de ceartă.
Prima intră mama lui Gabriel.
Apoi apăru Veronica Dănescu.
După ea veni și Mara Tudor.
În scurt timp, bucătăria răsuna de voci ridicate, reproșuri și indignări aruncate una peste alta.
— Sunt mama lui! strigă doamna Aurelia Georgescu. Nu ai dreptul să-i interzici fiului meu să-mi ofere un acoperiș deasupra capului!
Ioana rămase surprinzător de calmă.
— Fiul dumneavoastră este liber să vă ofere un acoperiș. Dar nu are dreptul să-l ofere pe al meu.
— Cât egoism!
— Se poate.
— Casa asta este și a lui Gabriel!
Ioana își întoarse privirea spre soțul ei.
— Gabriel, vrei să le explici tu al cui nume apare în cartea funciară?
El coborî ochii.
Veronica interveni imediat, ca și cum tăcerea fratelui ei ar fi trebuit acoperită cât mai repede.
— Nu contează asta! Suntem o familie!
Ioana se întoarse spre ea.
— Bine. Atunci să vorbim despre familie. Ai spus că rămâi trei săptămâni. Au trecut nouă luni.
Fața Veronicăi se albi.
— N-am unde să plec.
— Ți-ai găsit apartament acum două luni.
Gabriel ridică brusc privirea.
— Ce?
Veronica rămase nemișcată, de parcă cineva îi luase aerul.
Ioana deschise un sertar și scoase de acolo un dosar subțire.
— Am găsit asta aici.