Ținea poșeta strânsă sub braț și purta pe chip expresia aceea mulțumită de sine pe care o cunoșteam mult prea bine.
Atunci am înțeles.
Discuția aceasta nu pornise de la Gabriel.
Sau, cel puțin, nu doar de la el.
— Mihaela, a spus Elisabeta Florescu pe un ton calm, aproape mustrător, nu transforma totul într-un scandal. Gabriel încearcă doar să pună puțină ordine în casa voastră.
Mi-am întors încet capul spre ea.
— De când vă privesc pe dumneavoastră banii mei?
Buzele i s-au strâns într-o linie subțire.
— Când o femeie este măritată, nu se mai poate comporta ca și cum veniturile ei i-ar aparține numai ei.
— Elisabeta…
— Într-o căsnicie, a continuat ea fără să mă lase să termin, hotărârile importante sunt luate, de obicei, de bărbat.
M-am uitat la Gabriel.
De data aceasta, el și-a ferit privirea.
Și, dintr-odată, toate piesele s-au așezat la locul lor.
De câteva săptămâni, Elisabeta venea la noi aproape în fiecare zi. Stătea la cafea cu Gabriel. Îi tot repeta, cu aerul ei înțelept, că „femeile moderne uită prea ușor care le este locul”. Eu trecusem peste aceste remarci, le luasem drept răutăți aruncate în vânt.
Ar fi trebuit să fiu mai atentă.
— Bine, am spus eu.
Gabriel și-a ridicat imediat capul.
— Bine?
Mi-am luat poșeta.
Apoi portofelul.
Am scos cardul bancar dintre celelalte.
Ochii lui Gabriel au prins viață.
— În sfârșit.
Am pus cardul pe masă.
Dar înainte să apuce să întindă mâna după el, l-am acoperit cu două degete.
— Vrei să iei tu toate deciziile?
— Cineva trebuie s-o facă, până la urmă.
— Minunat.
Am zâmbit.
— Atunci începe prin a plăti tu totul.
Sprâncenele i s-au apropiat.
— Ce?
Mi-am luat telefonul și am deschis aplicația de banking.
— Rata la creditul imobiliar este de 7.300 de lei pe lună. Din suma asta, eu plătesc 4.500.
Zâmbetul i-a dispărut de pe față.
— Curentul, internetul, asigurările: în jur de 2.150 de lei. Aproape 1.500 îi achit eu.
Elisabeta și-a încrucișat brațele la piept.
— Asta nu este o competiție.
— N-am terminat.
Am continuat, cu aceeași voce liniștită.
— Cumpărăturile pentru casă: cam 3.250 de lei lunar. De cele mai multe ori, la casă se folosește cardul meu.
Apoi mi-am întors privirea spre Gabriel.
— Iar concediul rezervat pentru octombrie? Avansul de 12.000 de lei? Plătit de mine.
El n-a scos niciun cuvânt.
— Reparația mașinii tale, din februarie? 8.500 de lei. Din contul meu.
— Ți-am spus că ți-i dau înapoi.
— Nu mi i-ai dat niciodată.
Elisabeta s-a băgat din nou în vorbă:
— Sunteți soț și soție! Într-o familie nu stă nimeni să pună totul pe hârtie, leu cu leu!
M-am întors către ea.
— Exact asta am crezut și eu. Până în clipa în care fiul dumneavoastră mi-a cerut cardul ca să-mi controleze salariul.
Fața i s-a înroșit.
Gabriel a izbit masa cu pumnul.
— Ajunge!
L-am privit fără să ridic tonul.
— Nu. Abia acum începe.
Mi-am tras cardul înapoi și l-am pus la loc în portofel.
— Din moment ce vrei să fii responsabil de toate finanțele, de luna viitoare împărțim absolut totul pe jumătate.
— Mihaela…
— Creditul. Facturile.