Elisabeta a rămas fără replică.
Am ieșit din bucătărie fără să mai adaug nimic.
Gabriel a venit după mine pe hol, cu pași grăbiți.
— Unde pleci?
— La bancă.
— Pentru ce?
M-am întors spre el și l-am privit calm.
— Ca să reorganizez toate plățile automate.
Fața i s-a schimbat brusc, ca și cum abia atunci ar fi înțeles că nu mai era vorba doar despre o ceartă.
— Mihaela, stai puțin.
— De azi înainte, fiecare își plătește partea lui. Exact partea lui. Iar contul meu nu va mai fi atins de nimeni. De absolut nimeni.
— Îți distrugi căsnicia pentru bani?
La replica asta, aproape că mi-a venit să zâmbesc, dar nu de amuzament.
— Nu, Gabriel. Doar încep să văd limpede ce valoare avea pentru tine căsnicia noastră în clipa în care banii tăi au început să se termine.
Și am plecat.
În aceeași seară, mi-am deschis un cont nou, la altă bancă, și am mutat acolo virarea salariului meu.
Apoi am schimbat parolele la toate serviciile la care Gabriel ar fi putut avea acces. Conturi, aplicații, plăți, tot ce depindea de mine.
După aceea, am făcut un tabel detaliat cu fiecare cheltuială comună: întreținere, rate, utilități, mâncare, asigurări, abonamente.
Când am terminat calculele, partea lui ajungea la 6.900 de lei pe lună.
I-am arătat suma. A privit ecranul și, aproape un minut întreg, n-a scos niciun cuvânt.
— Nu pot să plătesc atât.
— Eu plătesc de ani de zile.
— Dar mie nu-mi mai rămâne aproape nimic la finalul lunii.
— Nici mie nu-mi rămânea mare lucru când acopeream mai mult, ca tu să poți, chipurile, „economisi”.
A lăsat ochii în jos.
După trei zile, m-a sunat Elisabeta Florescu.
Nu și-a cerut scuze. Nici măcar nu a încercat să pară împăciuitoare.
În schimb, m-a acuzat că i-am umilit fiul.
I-am răspuns printr-o singură frază:
— Dacă vrea să ia decizii singur, atunci trebuie să suporte singur și urmările lor.
Apoi am închis.
Numai că povestea nu se terminase acolo.
Două săptămâni mai târziu, am primit o notificare de la banca unde aveam contul comun.
O plată în valoare de 17.500 de lei fusese respinsă.
Destinatarul?
Elisabeta Florescu.
De data asta, nu i-am mai cerut nicio explicație lui Gabriel.
Am tipărit extrasul de cont.
Când s-a întors de la serviciu, documentul îl aștepta pe masa din bucătărie.
Exact în locul în care, cu câteva săptămâni înainte, își întinsese mâna și îmi ceruse cardul meu bancar.
Gabriel s-a uitat la hârtie.
Apoi la mine.
— Mihaela, pot să explic.
— Știu.
Am pus lângă extras un plic mic. Înăuntru se afla cardul contului nostru comun.
Tăiat în două.
— Ce vrea să însemne asta?
Mi-am luat geaca de pe spătarul scaunului.
— Înseamnă că ai primit exact ce ai cerut.
— Despre ce vorbești?
L-am privit pentru ultima oară fără furie, fără rugăminți, fără speranța că mai putea înțelege ceva.
— Ai vrut să hotărăști singur.
Am deschis ușa.
— De acum poți să decizi singur ce faci cu banii tăi, cu mama ta… și cu viața ta.
Pentru prima dată de când începuse totul, Gabriel Cioban nu a mai găsit niciun răspuns.
Iar eu, pentru prima dată după foarte mult timp, nu mai aveam nevoie de permisiunea lui ca să aleg cum avea să continue propria mea viață.