Mihai s-a ridicat de pe scaun, vizibil iritat.
— Dar tu gătești mereu.
— Da.
— Și gătești foarte bine!
— Mulțumesc.
— Atunci chiar nu pricep care e problema.
L-am privit câteva clipe fără să spun nimic.
Fraza aceea, singură, rezuma perfect cincisprezece ani de căsnicie. Nu vedea problema fiindcă nu fusese niciodată obligat să o rezolve.
— Problema, Mihai, este că pentru tine o petrecere înseamnă să te așezi la masă, să mănânci, să bei vin și să stai la povești cu verii tăi. Pentru mine înseamnă să încep cumpărăturile cu două zile înainte, să fiu în bucătărie de la opt dimineața, să pregătesc casa, să caut scaune suficiente, să pun masa, să servesc mâncarea și, după ce pleacă toți, să mai frec încă două ore podele și vase.
— Dar putem să te ajutăm.
— Nu.
— Cum adică nu?
— Nu vreau să fiu „ajutată”. Dacă voi invitați treizeci de oameni, atunci voi răspundeți de toată organizarea.
Mihai și-a încruntat sprâncenele.
— Și tu ce ai de gând să faci?
Am zâmbit calm.
— Să-mi sărbătoresc aniversarea căsătoriei.
Răspunsul nu i-a picat deloc bine.
Feliciei, cu atât mai puțin.
Exact după patruzeci și șapte de minute, telefonul a sunat. Era ea.
— Elena, ce prostii i-ai mai băgat în cap lui Mihai?
Nici măcar nu s-a obosit să salute.
— Bună, Felicia.
— Mi-a spus că refuzi să gătești sâmbătă.
— Așa este.
— Dar avem musafiri.
— Știu.
— Treizeci de persoane!
— Știu și asta.
— Atunci cineva trebuie să pregătească mâncarea.
— Exact.
A urmat o pauză scurtă.
— Și cine anume?
M-am lăsat comod pe spătarul canapelei.
— Asta puteți hotărî voi doi. Tu și Mihai.
— Poftim?
— Felicia, tu ai chemat oamenii aceia fără să mă întrebi. Presupun că te-ai gândit și cum o să-i primești cum se cuvine.
— Am făcut-o pentru voi!
— Cu atât mai frumos va fi dacă te ocupi personal de tot.
— Elena, nu fi obraznică.
— Nu sunt obraznică. Doar stabilesc o regulă simplă: cine invită musafirii organizează și petrecerea.
— Dar petrecerea are loc în casa ta!
— Exact.
Am auzit-o trăgând adânc aer în piept.
— În familia noastră, femeile s-au ocupat întotdeauna de asemenea lucruri.
— Perfect. Atunci te poți ocupa tu.
Tăcere.
Pentru prima dată după foarte multă vreme, Felicia nu a găsit imediat o replică.
În cele din urmă a spus apăsat:
— O să vorbesc cu Mihai.
— Desigur.
Și am închis.
În seara aceea, soțul meu a intrat pe ușă nervos, direct de la serviciu.
— Mama e foarte supărată.
— Îmi imaginez.
— Spune că ai umilit-o.
— Pentru că i-am cerut să aibă grijă de propriii ei invitați?
— Sunt invitații noștri!
— Atunci spune-mi cum îi cheamă.
Mihai a rămas blocat.
— Ce?
— Enumeră-mi cine vine.
A început să-i înșire: unchii și mătușile lui, verii lui, copiii verilor, o fostă vecină de-a Feliciei, două cupluri de prieteni ai părinților lui și chiar o verișoară îndepărtată pe care, în cincisprezece ani, o văzusem fix de două ori.
Când a terminat, l-am întrebat:
— Câți oameni de pe lista asta au fost invitați de mine?
Nu mi-a răspuns.
— Zero, am spus eu în locul lui.
— Dar sunt rude.
— Ale voastre.
Mihai și-a trecut mâna prin păr, tot mai agitat.
— Și ce fac acum? Îi sun pe toți și anulez?
— Nu.
— Atunci ce?
— Organizezi petrecerea.
— Eu nu știu să gătesc pentru treizeci de oameni!
— Atunci comandă mâncare printr-o firmă de catering.