Mihai a rămas pe loc, de parcă cineva îl oprise din mers.
— Asta costă bani.
Mi-a venit să râd, dar m-am abținut.
Așadar, acolo era, de fapt, problema adevărată.
Munca mea fusese mereu gratuită.
Timpul meu: gratuit.
Oboseala mea: gratuită.
O sâmbătă întreagă din viața mea: gratuită.
Însă în clipa în care ar fi trebuit plătit cineva ca să facă exact aceeași treabă pe care toți o considerau firească atunci când o făceam eu, dintr-odată totul devenea prea scump.
— Atunci gătiți voi.
— Elena…
— Ai patru zile la dispoziție.
În următoarele două zile, în casa noastră s-a petrecut ceva cu adevărat neobișnuit.
Mihai a descoperit că organizarea unei mese pentru treizeci de persoane nu era chiar floare la ureche.
Mai întâi și-a făcut o listă.
Apoi și-a dat seama că nici măcar nu știa cum să calculeze cantitățile necesare.
— Câte kilograme de carne trebuie să cumpărăm? m-a întrebat.
— Habar n-am.
Știam foarte bine.
Dar nu mai era problema mea.
— Câte sticle de vin ne trebuie?
— Întreab-o pe mama ta.
— Avem destule farfurii?
— Verifică.
— Unde sunt fețele de masă mari?
— În dulap.
— În care dulap?
— Caută-le.
Cu fiecare răspuns al meu părea să se enerveze tot mai tare.
Joi, Felicia a apărut la noi cu patru sacoșe pline de cumpărături.
Le-a trântit pe blatul din bucătărie și a spus hotărâtă:
— Bun, trebuie să ne apucăm.
Eu stăteam în sufragerie și citeam.
— Atunci apucați-vă.
Felicia s-a uitat lung la mine.
— Elena, vino aici.
— Pentru ce?
— Trebuie să pregătim salatele.
— Atunci pregătește-le.
Fața i s-a schimbat într-o clipă.
— Nu se poate să mă lași chiar singură cu toate astea.
— Mihai ajunge acasă în douăzeci de minute.
— Dar tu ești aici.
— Da.
— Și nu faci nimic!
Am închis cartea încet.
— Mă odihnesc în propria mea casă, după o zi de muncă.
— Poimâine avem treizeci de invitați!
— Tu ai poimâine treizeci de invitați.
Felicia a deschis gura să spună ceva.
Apoi a închis-o la loc.
Și-a scos telefonul și și-a sunat fiul.
După douăzeci de minute, Mihai era acasă.
După încă treizeci, se certau deja în bucătărie.
— Ți-am spus să cumperi două kilograme!
— Mamă, ai zis un kilogram!
— Acela era pentru salată!
Eu mi-am continuat lectura.
Vineri, până la urmă, au comandat prin catering o parte din mâncare.
Nu pentru că își schimbaseră brusc părerea.
Ci pentru că erau epuizați.
Iar partea cea mai interesantă abia urma.
Sâmbătă m-am trezit la nouă.
Mi-am făcut duș pe îndelete.
Am luat micul dejun în liniște.
Apoi am plecat la coafor.
După aceea mi-am făcut și unghiile.
M-am întors acasă la patru după-amiaza.
Mihai muta mesele dintr-o parte în alta.
Felicia călca o față de masă.
Cumnata mea, Gabriela, toca legume în bucătărie.
Peste tot erau cutii, pungi și vase.
— În sfârșit! a exclamat Felicia când m-a văzut. Pune-ți ceva comod pe tine. Avem nevoie de tine ca să…
— Nu.
Felicia s-a oprit în mijlocul frazei.
— Cum adică nu?
— Mă schimb pentru petrecere.
Am urcat în dormitorul nostru.
Mi-am pus rochia albastră pe care mi-o cumpărasem cu o săptămână înainte, m-am machiat, iar după patruzeci de minute am coborât din nou.
Mihai m-a privit surprins.
— Ești foarte frumoasă.
— Mulțumesc.
Felicia nu a spus nimic.
La ora șase au sosit primii invitați.
Pentru prima dată în cincisprezece ani, nu alergam între bucătărie și sufragerie.
Stăteam jos.
Cu un pahar de vin în mână.
Vorbeam cu sora mea.
Și priveam.
Mihai deschidea ușa.
Felicia le arăta musafirilor unde să-și lase hainele.
Gabriela ducea platouri dintr-o cameră în alta.
Când cineva m-a întrebat:
— Elena, unde să punem asta?
am răspuns calm:
— Întrebați-o pe Felicia. Ea organizează petrecerea.