— Atunci avem o problemă mult mai mare decât cina.
Ciprian s-a oprit în fața mea.
— Ce vrei, de fapt?
În sfârșit.
Întrebarea potrivită.
Nu „ce mâncăm la cină?”.
Nu „de ce e mama supărată?”.
Ci: ce îmi doresc eu?
— Vreau ca locuința asta să fie și casa mea, nu doar un spațiu în care execut ce hotărăsc alții.
A deschis gura să răspundă, însă nu l-am lăsat.
— Vreau să pot petrece o duminică fără să simt că trebuie să cer, indirect, aprobarea mamei tale. Vreau ca timpul meu să nu mai fie tratat ca un lucru de care dispui după bunul plac. Dacă inviți pe cineva, participi și tu. Gătești, comanzi mâncare, strângi masa. Iar înainte să organizezi ceva în casa noastră, mă întrebi și pe mine.
— Este mama mea.
— Iar eu sunt soția ta. De ce, de fiecare dată când spui asta, trebuie să fiu eu cea care renunță?
Ciprian și-a coborât privirea.
Pentru prima oară, nu a mai avut replică.
Duminica următoare, Elisabeta nu a venit.
Nici în cea de după.
După trei săptămâni, Ciprian m-a întrebat, în cele din urmă:
— Te-ar deranja dacă aș invita-o pe mama duminica viitoare?
Am tăcut câteva clipe.
Era prima dată când mă întreba.
— Nu. Nu m-ar deranja.
— Mă gândeam să fac eu lasagna.
Am zâmbit.
— Sună bine.
Elisabeta a sosit la ora șase.
Ciprian a gătit.
Tot el a așezat masa.
După cină, a început să strângă farfuriile.
Mama lui l-a privit de parcă vedea ceva cu totul nemaiauzit.
— Lasă, Ciprian. Se ocupă Monica.
Soțul meu s-a oprit.
Eu n-am spus nimic.
S-a uitat la mama lui.
Apoi la mine.
Și a răspuns calm:
— Nu, mamă. Monica și-a făcut partea ei. În plus, și eu locuiesc aici.
Elisabeta n-a mai zis nimic.
În seara aceea, după ce mama lui a plecat, Ciprian a terminat de spălat vasele.
Apoi s-a așezat lângă mine.
— Cred că am înțeles ceva.
— Ce anume?
A ezitat puțin.
— Ani la rând am spus că „o primesc pe mama la masă”. Dar, de fapt, tu erai cea care o primea. Eu doar stăteam pe scaun și mâncam.
Mi-am lăsat capul pe spătarul canapelei.
— Exact.
Mi-a luat mâna într-a lui.
Firește, nu s-a schimbat totul peste noapte.
Elisabeta mai făcea uneori observații.
Ciprian mai uita câteodată să mă întrebe din timp.
Iar eu am învățat, încet-încet, să spun nu fără să-mi pregătesc după aceea un discurs de douăzeci de minute în care să mă justific.
Dar ceva se mutase definitiv din loc.
Câteva luni mai târziu, într-o duminică, pe la patru și jumătate, am coborât scările îmbrăcată de plecare.
Ciprian era în bucătărie și tăia legume.
A ridicat ochii spre mine.
— Pleci?
— Da. Mă așteaptă Teodora.
S-a uitat la ceas.
— Mama trebuie să ajungă în curând.
M-am oprit.
Pentru o secundă, ne-am privit fără să spunem nimic.
Apoi Ciprian a zâmbit.
— Stai liniștită. Am pregătit tot.
Am zâmbit și eu.
— Distracție plăcută cu mama ta.
— Și ție cu prietenele tale.
Am ieșit și am închis ușa încet în urma mea.
De data aceasta, nimeni nu m-a mai întrebat unde mă duc „iar”.
Pentru că Ciprian înțelesese, în sfârșit, un lucru pe care și eu ar fi trebuit să-l pricep mult mai devreme:
Să-ți iubești familia nu înseamnă să fii mereu la dispoziția ei.
Iar uneori trebuie pur și simplu să nu ne mai împărțim timpul ca și cum n-ar valora nimic, pentru ca ceilalți să învețe, în sfârșit, să-l respecte.