Trebuia să predau un raport.
— Nu ți-am cerut eu să le faci pe toate chiar azi.
Replica aceea m-a durut mai tare decât dacă ar fi ridicat vocea la mine.
— Bine, dar dacă nu le fac eu, cine le face?
Liviu a dat din umeri, nepăsător.
— Se rezolvă cumva.
— Ce înseamnă, mai exact, „cumva”?
— Nu știu, Monica. Nu am chef să ținem ședință despre treburi casnice la ora asta.
Și s-a întors cu spatele.
În dimineața următoare s-a purtat de parcă nu se întâmplase absolut nimic.
În zilele care au urmat, însă, am început să fiu atentă.
Nu la el.
La mine.
De câte ori sar automat în picioare când îmi cere ceva.
De câte ori îi iau din mână un lucru pe care l-ar putea face foarte bine singur.
De câte ori spun „lasă, fac eu”, numai ca să evit o discuție.
Răspunsul nu mi-a plăcut deloc.
De prea multe ori.
Joi seara, Liviu a ajuns acasă pe la șapte și jumătate.
— Avem ceva de mâncare?
— În frigider.
— Nu l-ai încălzit?
M-am uitat la el.
— Există cuptor cu microunde.
A zâmbit ca și cum aș fi făcut o glumă.
— Mă pedepsești acum?
— Nu. Lucrez.
Stăteam în fața laptopului și chiar lucram. El, în schimb, a rămas lângă mine, nemișcat.
— Ce-i cu tine în ultima vreme?
— Nimic.
— Ba da, ceva e.
— Doar că nu mai fac totul în locul tău.
Atunci a râs scurt, iritat.
— Asta ți-a băgat mama în cap?
— Nu. Ea doar a spus cu voce tare ceva ce eu simțeam de mult.
În seara aceea, Liviu și-a încălzit singur cina.
Numai că a trântit farfuriile de parcă, prin fiecare zgomot, ar fi câștigat o bătălie morală.
Săptămâna următoare, atmosfera a devenit tot mai ciudată.
Eu nu intrasem în „grevă”. Îmi găteam și mie, îmi spălam hainele, aveam grijă de lucrurile pe care le foloseam. Dar nu-i mai adunam șosetele lui Liviu de pe jos. Nu-i mai puneam farfuria în mașina de spălat vase. Nu-i mai pregăteam sandvișul dimineața.
După trei zile, nu mai avea nicio cămașă curată.
— Monica, nu mai am nici măcar o cămașă ca lumea.
— În coșul de rufe sunt cinci.
— Și?
— Mașina de spălat e în același loc în care a fost mereu.
S-a uitat la mine de parcă îi vorbeam într-o limbă străină.
Vineri m-a sunat Aurelia.
— Pot să trec mâine pe la voi?
— Sigur.
— Liviu o să fie acasă?
— Dimineață, da.
— Bine.
Avea în voce o hotărâre neobișnuită.
Sâmbătă, la ora zece, a apărut la ușă. De data asta nu adusese nici prăjituri, nici supă, cum făcea de obicei. Ținea sub braț un dosar gros, cenușiu.
Liviu stătea la masa din bucătărie.
— Ce-i asta? a întrebat el.
Aurelia și-a scos haina încet.
— Trebuie să vorbim.
Eu am crezut imediat că era vorba despre vreo problemă de familie.
O boală.
Bani.
O moștenire.
Dar Aurelia a așezat dosarul chiar în fața lui Liviu.
— Îți amintești când tatăl tău s-a întors acasă după operație, în noiembrie anul trecut?
Liviu a dat din cap.
— Normal că-mi amintesc.
— Cine a stat lângă el șase săptămâni?
— Tu.
— Exact.
Liviu și-a încruntat fruntea.
— Și ce legătură are?
Aurelia a tras un scaun și s-a așezat.
— Șase săptămâni l-am ajutat să se ridice, să se spele, i-am dat medicamentele, am gătit, am spălat, am vorbit cu medicii. Noaptea mă trezeam și de trei ori ca să văd ce face.
— Mamă, știu. Dar de ce îmi spui asta acum?
— Pentru că, atunci când a început să se simtă mai bine, într-o seară mi-a zis: „Aurelia, ar fi cazul să faci și tu curățenie cum trebuie, că ai cam neglijat casa.”
S-a lăsat o liniște grea.
Eu îi priveam chipul Aureliei.
Abia atunci am înțeles de ce o atingea atât de personal tot ce se întâmpla.
— Aveam șaizeci și unu de ani atunci, a continuat ea. După patruzeci de ani de căsnicie. Și în clipa aceea mi-am dat seama că nu doar el se obișnuise ca eu să fac totul. Și eu îl obișnuisem cu asta.
Liviu s-a lăsat pe spătar.