— Tata a fost întotdeauna așa.
— Da. Iar tu începi să semeni cu el.
— Exagerezi.
— Nu, Liviu. Deloc.
Aurelia a deschis dosarul pe care îl adusese cu ea.
Înăuntru erau facturi.
Fluturași de salariu vechi.
Extrase bancare îngălbenite pe margini.
— Știi cât câștiga tatăl tău când erai tu mic?
— Habar n-am.
— Dar eu cât câștigam?
Liviu a ridicat din umeri, deja iritat.
— Mamă, unde vrei să ajungi cu asta?
— La faptul că, vreme de douăzeci de ani, eu am adus mai mulți bani în casă decât el.
Liviu a râs scurt, neîncrezător.
— Tu?
Fața Aureliei s-a schimbat brusc. Nu s-a înfuriat, dar ceva din privirea ei s-a întărit.
— Vezi? Tocmai de aceea am venit cu hârtiile astea.
A început apoi să povestească. De la sfârșitul anilor ’90 lucrase într-o firmă de distribuție farmaceutică, mai întâi ca responsabil administrativ, apoi ca coordonator regional. Când Liviu era copil, pleca des prin țară, făcea ore suplimentare, iar ani întregi creditul pentru apartament fusese plătit în mare parte din salariul ei.
Numai că, acasă, despre asta nu se vorbise niciodată.
În legenda familiei, tatăl rămăsese mereu „cel care ține casa”.
Iar Aurelia fusese doar „mama care le duce pe toate”.
— Știi de ce am lăsat lucrurile așa? a întrebat ea încet.
Liviu nu i-a răspuns.
— Pentru că era mai simplu. Când tatăl tău spunea că una e treabă de bărbat și alta e treabă de femeie, eu dădeam din mână și treceam mai departe. La ce bun să mă cert? Era mai rapid să gătesc decât să discutăm cine ar trebui să gătească. Era mai ușor să spăl vasele decât să-i aud oftaturile.
Apoi și-a întors privirea spre mine.
— Duminica trecută m-am uitat la Monica. Și m-am văzut pe mine, cu treizeci de ani în urmă.
Liviu s-a ridicat de pe scaun.
— Ajunge.
— Nu, fiule. Nu de data asta.
— N-ai să vii aici ca să-mi spui cum să trăiesc în apartamentul meu.
— În apartamentul vostru, l-a corectat Aurelia.
— Tot aia.
— Nu, nu e tot aia.
Liviu s-a uitat la mine, cu o suspiciune rece.
— Tu ai chemat-o pentru asta?
— Nu știam despre ce vrea să vorbească.
Era adevărul.
Dar Liviu nu m-a crezut.
Și-a smuls puloverul de pe spătarul scaunului și a plecat. A trântit ușa atât de tare, încât rama unui tablou s-a mișcat pe perete.
Aurelia a rămas multă vreme tăcută.
— Poate că n-ar fi trebuit să spun toate astea.
— Ba da, am zis eu. Trebuia.
Liviu nu s-a întors până seara.
Nici a doua zi, până la prânz.
Mi-a trimis doar un mesaj: dormea la Răzvan.
Era pentru prima dată, de când eram căsătoriți, când după o ceartă alegea să rămână peste noapte în altă parte.
S-a întors duminică după-amiază.
Părea obosit, tras la față.
— Hai să vorbim.
Ne-am așezat în sufragerie.
— Am fost la Răzvan, a început el.
— Știu.
— Dimineață m-am trezit și Răzvan făcea cafeaua. Pe urmă a strâns după copii, a pus mașina de spălat și, în același timp, pregătea micul dejun.
Eu am tăcut.
— Am râs de el. I-am zis că a ajuns bărbat ținut sub papuc.
M-am încordat fără să vreau.
— Apoi m-a întrebat ce fac eu acasă.
Liviu și-a coborât ochii.
— Și n-am prea știut ce să-i răspund.
Pentru o clipă am crezut că de aici totul avea să devină simplu.
Că urma scuza.
Marea revelație.
Împăcarea aceea caldă, ca în filme.
Dar viața nu funcționează așa.
Primele două săptămâni au fost cumplite.
Liviu a început să ajute, însă pentru orice avea nevoie de mine.
La ce program se spală prosoapele?
Unde ținem soluția pentru geamuri?
Ce să cumpere de la magazin?
Cât timp se fierbe orezul?
După trei zile mi-am pierdut răbdarea.
— Nu sunt manualul tău de utilizare.
— Doar am întrebat.
— Există Google.
S-a supărat.
Apoi, într-o seară, ne-am certat fiindcă el considera că „făcea deja mult mai mult”, iar eu nu păream suficient de recunoscătoare.
— Liviu, aștepți aplauze pentru că ai întins rufele noastre?
— Măcar ai putea observa.
— Eu fac asta de cinci ani. Tu de câte ori ai observat?
La asta n-a mai avut ce spune.
Schimbarea adevărată, însă, nu a început cu treburile din casă.
A început într-o marți seară, când s-a întors acasă și s-a așezat în fața mea.