Mi-a pus în față o foaie.
— Ce-i asta?
— O ofertă de muncă.
Am rămas câteva clipe fără reacție.
— Pentru tine?
— Da.
Salariul era mai mare.
Mult mai mare.
Numai că presupunea trei zile pe săptămână plecate prin țară și un program mai lung decât avea deja.
— O accepți?
Liviu n-a răspuns imediat. A stat cu privirea în hârtie, de parcă acolo era scrisă nu o ofertă, ci o alegere mult mai grea.
— Înainte aș fi spus da pe loc.
— Și acum?
A ridicat ochii spre mine.
— Acum m-am gândit că, dacă plec atât de mult, iar ar cădea totul pe tine.
A fost prima dată când n-a trebuit să rostesc eu asta.
Până la urmă, a refuzat.
Nu pentru mine, cel puțin nu așa a formulat-o el.
Ci pentru că, după cum mi-a spus, nu voia să ajungă să aibă o casă în care intră doar ca să doarmă.
După vreo lună, Aurelia ne-a invitat la masă.
Când am ajuns, tatăl lui Liviu, Octavian, era în bucătărie, cu șorțul legat peste cămașă și cu o oală în mână.
Liviu s-a oprit în prag.
— Tată… tu gătești?
Octavian i-a aruncat o privire morocănoasă.
— Nu te apuca să râzi.
Din spatele lui, Aurelia zâmbea cu o satisfacție liniștită.
— Face ciorbă de pește.
— Tata urăște să gătească.
— Încă urăsc, a mormăit Octavian. Dar maică-ta zice că, după patruzeci de ani, ar fi cazul să învăț și eu măcar trei feluri de mâncare.
Ne-am așezat la masă.
Pe la jumătatea prânzului, Octavian și-a dres glasul, stingherit.
— Fiule.
— Da?
— Mama ta mi-a povestit că și la voi a fost o mică… discuție.
— Se poate spune și așa.
Octavian și-a coborât privirea spre farfurie.
— Eu multă vreme am trăit cu impresia că treaba mea, ca bărbat, era să aduc bani în casă. Pe urmă s-a dovedit că femeia de lângă mine ducea mai mult decât mine, doar că mie îmi convenea să nu observ.
Aurelia a ridicat sprâncenele.
— Chiar ai spus asta cu voce tare?
— Am spus.
Liviu a zâmbit ușor.
Apoi s-a uitat la mine.
Nu a urmat nicio scenă mare. Nicio declarație dramatică, nicio iertare cerută printre lacrimi.
Doar mi-a găsit mâna pe sub masă și mi-a strâns-o.
În mașină, pe drumul spre casă, mi-a zis:
— Mama a avut dreptate.
— În legătură cu ce?
— Cu faptul că am încurcat două lucruri.
— Soția cu menajera?
— Și asta.
A tăcut o vreme.
— Dar mai ales cu ideea că, dacă cineva te iubește, atunci e firesc să facă totul pentru tine.
— Și acum cum vezi lucrurile?
Eram opriți la semafor. Liviu și-a întors capul spre mine.
— Cred că iubirea cuiva nu înseamnă că are obligația să-mi ușureze mie viața, dacă pentru asta și-o îngreunează pe a ei.
Au trecut câteva luni.
Nu ne-am transformat într-un cuplu perfect.
Încă ne mai certăm.
Liviu mai uită câte o cană în sufragerie.
Eu, uneori, prefer să fac singură un lucru în locul lui, doar pentru că n-am răbdare să aștept.
Dar acum observăm.
Amândoi.
Partea cea mai neașteptată, totuși, nu s-a petrecut la noi acasă.
Într-o seară m-a sunat Aurelia. Râdea.
— Să vezi ceva: taică-tu și-a cumpărat robot de aspirat.
— Octavian?
— El.
— Din proprie inițiativă?
— A zis că, dacă tot nu vrea să dea cu aspiratorul, măcar să creeze condițiile necesare ca treaba să se facă.
Din fundal s-a auzit vocea lui Octavian:
— Nu mai înflori povestea!
Aurelia a izbucnit și mai tare în râs.
După ce am închis, Liviu era în bucătărie și turna ceai în două căni.
Pe una mi-a pus-o în față.
— Miere?
— Da.
— Lămâie?
— Puțină.
S-a așezat lângă mine.
Și, nu știu de ce, mi-am amintit de duminica aceea în care Aurelia rostise pentru prima dată fraza care ne zguduise pe toți.
Atunci crezusem că mă apără pe mine.
Abia mai târziu am înțeles că, de fapt, vorbea cu femeia care fusese ea însăși cu treizeci de ani în urmă.
Și poate că nici pe fiul ei nu voise să-l umilească.
Voise doar să-l oprească la timp.
Înainte ca un obicei prost să devină rol.
Ca rolul să se transforme în regulă.
Iar regula să ajungă o căsnicie în care, dintre doi oameni, unul nu mai e de mult partener, ci doar munca invizibilă fără de care nimic nu mai funcționează.
Atunci Liviu și-a văzut cana lăsată pe măsuța de cafea.
S-a ridicat, a luat-o și a dus-o în bucătărie.
N-am spus nimic.
Nici nu mai era nevoie.