Andrei aproape că nu mai scotea niciun cuvânt.
Nu pe mine era supărat.
Se lupta cu el însuși.
Repeta, ca și cum ar fi căutat o fisură prin care să înțeleagă totul:
— Cum de n-am văzut?
Iar eu îi răspundeam de fiecare dată la fel:
— Pentru că ai avut încredere în ei.
După două zile, Cornelia a venit la noi.
Singură.
Când s-a așezat la masa din bucătărie, plângea deja.
— Eu am crezut că Andrei știe, a spus ea cu glasul stins.
— Din mesaje se vede clar că, la un moment dat, ți-ai dat seama că nu știam, i-a răspuns Andrei.
— Da.
— Și atunci de ce ai tăcut?
Cornelia și-a plecat privirea.
— Pentru că mi-a fost frică.
Nu a încercat să se apere. Nu a aruncat vina pe nimeni.
Ne-a povestit că primul ei salon fusese, într-adevăr, la un pas de faliment. Banii nu se duseseră pe capricii, haine scumpe sau vacanțe. Se duseseră pe chirie, pe taxe, pe datorii, pe tot ce trebuia plătit ca să nu piardă afacerea.
Apoi, când lucrurile au început să meargă mai bine, a returnat lună de lună câte o sumă.
— Tata mi-a spus să nu-ți trimit ție direct, fiindcă se ocupă mama, a zis ea.
Andrei a încremenit.
— Tata știa că mama a păstrat banii după aceea?
— Eu cred că nu.
S-a lăsat o liniște grea.
Apoi Cornelia a spus ceva la care niciunul dintre noi nu se aștepta:
— Mama nu are nevoie de trei luni.
— De ce? am întrebat eu.
— Pentru că banii există.
Andrei s-a uitat fix la ea.
— Unde?
— La mine.
Așa am aflat că ultima sumă, cei aproape 17.000 de lei, nu fusese trimisă de Cornelia în vechiul cont al lui Alexandru.
La două luni după moartea lui, Aurelia îi ceruse ca, de atunci înainte, să-i dea banii în numerar.
Cornelia simțise că ceva nu era în regulă.
Și nu i-a mai dat nimic.
A pus suma deoparte, într-un cont separat.
— Am tot așteptat ziua în care să am curaj să spun adevărul, a murmurat ea.
A doua zi i-a transferat lui Andrei toți banii.
Restul nu l-am mai recuperat niciodată.
Și, ciudat, Andrei nici n-a mai insistat.
Mi-a spus că cei 17.000 de lei nu contau pentru că am fi avut nevoie disperată de ei.
Contau pentru că erau prima bucată din întreaga poveste care ajungea, în sfârșit, la el fără ca altcineva să hotărască în locul lui.
Cu Aurelia nu ne-am văzut aproape trei luni.
Înainte de Crăciun, a sunat.
Nu pe mine.
Pe Andrei.
Discuția a fost scurtă.
L-am auzit pe soțul meu spunând doar atât:
— Nu despre bani este vorba, mamă.
A urmat o pauză lungă.
Apoi a adăugat:
— Da. Și Silviei trebuie să-i ceri iertare.
A doua zi de Crăciun, Aurelia a apărut la ușa noastră.
Nu venise cu prăjituri.
Nu adusese niciun cadou.
Ținea doar un plic.
Am crezut că înăuntru sunt bani.
Nu erau.
Era o fotografie veche cu Andrei și tatăl lui. Andrei părea să aibă vreo doisprezece ani. Stăteau pe malul mării, iar Alexandru își ținea un braț peste umerii fiului său.
Pe spatele pozei era scris de mână:
„Ce pun deoparte pentru el să fie, într-o zi, alegerea lui.”
Aurelia a așezat fotografia pe masa din bucătărie.
— Alexandru a scris asta, a spus ea.
Andrei a privit-o mult timp.
— Unde ai găsit-o?
— În dulap.
Aurelia și-a ridicat ochii spre mine.
— Ai avut dreptate.
Nu „îmi pare rău”.
Nu „am greșit”.
Doar atât.
Ai avut dreptate.
Dar, venind de la ea, acele trei cuvinte cântăreau probabil mai mult decât o declarație întreagă spusă de altcineva.
După câteva clipe, a mai zis:
— Am crezut că, dacă eu împart banii, țin familia laolaltă.
Andrei a ridicat privirea.
— Și tocmai așa ai fost cât pe ce s-o rupi.
Aurelia a dat încet din cap.
De atunci, în casa noastră există o regulă foarte simplă.
În prima duminică a fiecărei luni, eu și Andrei ne așezăm douăzeci de minute și ne uităm împreună peste cheltuielile mai mari, economii și planuri.
Nu pentru că ne verificăm unul pe altul.
Ci fiindcă am înțeles cât de ușor se transformă tăcerea în secret, iar secretul ajunge să dea altcuiva dreptul de a hotărî pentru tine.
Salonul Corneliei funcționează și astăzi.
Aurelia încă adoră să dea sfaturi.
Uneori chiar și când nu i le cere nimeni.
Dar despre bani nu mai decide nimeni în locul altcuiva.
Iar când, peste câteva luni, la o cină, a spus iar:
— Eu, în locul vostru, aș face altfel…
Andrei s-a uitat la mine, a zâmbit, apoi s-a întors spre mama lui.
— Din fericire, nu mai trebuie să facă nimeni nimic în locul nostru.