și își desprinse inelul de pe deget.
Andrei încremeni pe loc.
— Ce faci?
Daniela Fieraru se apropie de el fără grabă. Îi luă palma și așeză inelul în ea, ca pe un lucru care nu-i mai aparținea.
— Nu ne mai căsătorim.
— Daniela…
— Nu.
Andrei clătină din cap, de parcă refuza să accepte sensul cuvintelor.
— Nu poți rupe totul din cauza unei certe cu mama.
— Nu cearta este problema.
Daniela îl privi drept în ochi, fără să-și mai ferească durerea.
— Ci felul în care ai reacționat tu.
El nu găsi nimic de spus.
— Nici măcar nu m-ai întrebat ce vreau eu. Nu te-a interesat ce simt, ce planuri aveam, ce înseamnă banii aceia pentru mine. Te-ai gândit doar cum să faci să-i dai mamei tale.
— Am vrut doar să ajut.
— Nu. Ai vrut ca eu să achit nota.
Veronica Moldovan interveni imediat, cu vocea tăioasă:
— Faci cea mai mare greșeală din viața ta!
Daniela întoarse capul spre ea.
— Poate.
Apoi privirea i se întoarse la Andrei.
— Dar greșeala asta nu o voi face de două ori.
Andrei ținea încă inelul în pumn, de parcă, strângându-l, ar fi putut ține și relația lor laolaltă.
— Suntem împreună de trei ani.
— Știu.
— Nu poți să arunci așa tot ce am construit.
— Nu arunc nimic.
Daniela făcu câțiva pași spre ușă.
— Doar refuz să încep o viață în care va trebui mereu să aleg între planurile mele și problemele mamei tale.
Veronica își luă geanta de pe scaun.
— Andrei, hai.
El rămase nemișcat încă o clipă, cu ochii fixați asupra Danielei.
— Te rog…
Ea îl privi liniștită, deși înăuntrul ei totul tremura.
— Eu am nevoie de un partener care să stea lângă mine.
Apăsă clanța și deschise ușa.
— Nu de cineva care se așază de fiecare dată între mine și mama lui, așteptând ca eu să cedez.
Andrei nu mai spuse nimic.
Ieși.
Veronica îl urmă imediat.
Ușa se închise cu un sunet sec.
Daniela rămase câteva secunde pe hol, nemișcată, ascultând liniștea care se lăsase în apartament.
Apoi trase adânc aer în piept.
Pentru prima dată după multe săptămâni, nu se mai simțea vinovată.
Merșe în bucătărie, luă telefonul de pe masă și deschise aplicația bancară.
Banii erau încă acolo.
Fiecare leu.
Neatinși.
Cu mâini mai sigure decât se așteptase, își deschise un cont separat de economii și transferă întreaga sumă acolo.
Nu pentru o nuntă.
Nu pentru Andrei.
Nu pentru mama lui.
Ci pentru ea.
În zilele următoare, mesajele au început să curgă.
De la Andrei.
De la Veronica.
Texte lungi, încărcate de reproșuri, de amintiri scoase la iveală ca dovezi și de rugăminți mascate în acuzații.
Daniela nu răspunse niciunuia.
Își văzu de muncă.
Se agăță de ritmul zilelor, de proiecte, de sarcini, de tot ce putea fi dus la capăt fără să ceară voie nimănui.
După câteva săptămâni, primi un proiect nou.
Într-o dimineață, stătea lângă fereastră, cu o cană de cafea între palme. Pe pervaz se aflau ghivecele ei cu ierburi aromatice.
Busuiocul aproape se uscase.
În ultimele zile abia dacă îl observase.
Daniela luă stropitoarea mică și turnă apă cu grijă la rădăcină.
După câteva zile, frunzele începură să se ridice din nou.
Zâmbi.
Era doar un busuioc.
Și totuși, într-un fel ciudat, părea un semn.
Uneori nu salvezi ceva sacrificându-te pe tine. Uneori trebuie doar să încetezi să plătești mereu pentru ceilalți.
Daniela își pierduse nunta.
Dar câștigase ceva mult mai important.
Libertatea de a hotărî singură asupra banilor ei, asupra casei ei și asupra propriei vieți.