— Ca să mă simt jignit, ar trebui ca părerea celui din fața mea să cântărească în vreun fel pentru mine, continuă Sorin Petrescu la fel de calm. Iar noi doi ne vedem astăzi pentru prima și ultima oară.
Răspunsul nu-i conveni deloc lui Adrian Lupescu. Nu avea scânteia de care avea nevoie pentru filmare. Băiatul pufni disprețuitor.
— Vai, ce profund suntem! Filosof la volan, nu alta. Auzi, nu poți să pui și tu o muzică normală? Radioul ăsta al tău de oameni trecuți de prima tinerețe îmi găurește creierii.
Fără să mai aștepte vreo permisiune, Adrian se aplecă din nou în față. Palma lui ateriză cu o obrăznicie studiată pe bord, iar degetele începură să alunece peste ecranul sistemului multimedia.
— Vă rog să fiți atent. Nu mă distrageți de la condus, spuse Sorin cu blândețe, dar ferm, împingându-i mâna la o parte cu cotul.
Atunci privirea lui Adrian căzu pe o mică siluetă prinsă lângă aerisire. Era un îngeraș împletit din mărgele, cadou primit de Sorin de ziua lui de la nepoata cea mică. Îl fixase acolo cu bandă dublu adezivă, ca să-l vadă mereu în timpul curselor.
— Aoleu, și chestia asta ce mai e? Ce cringe! zise Adrian, apucând figurina între degete și smucind-o cu putere. Banda trosni scurt, iar îngerașul rămase în mâna lui. Amuletă contra sărăciei? Nu prea-și face treaba, șefu’.
În Sorin se mișcă ceva, ca o coardă întinsă brusc. Acolo era limita. Una erau vorbele aruncate aiurea, cu totul altceva era să-i umbli la lucrurile personale.
— Pune-l înapoi, rosti el, iar vocea îi coborî cu o jumătate de ton.
— Hai, mă, ce te aprinzi așa? Mă uitam și eu, se prefăcu Adrian, răsucind îngerașul în fața lui, evident ca să-l prindă cât mai bine camera ascunsă. Ține-ți păpușa.
Îl aruncă neglijent spre bord. Figurina alunecă, se lovi de margine și dispăru undeva sub scaunul din dreapta.
Sorin strânse volanul atât de tare, încât încheieturile degetelor i se albiră. Înțelegea perfect ce făcea băiatul: căuta locul dureros, apăsa acolo unde credea că va obține reacția. Dacă oprea mașina și începea să caute îngerașul, Adrian ar fi comentat fiecare gest. Dacă ridica tonul, îi oferea exact materialul dorit.
— Am spus să-l pui la loc, nu să-l arunci, zise Sorin fără să se clintească din calmul lui.
— Mamă, ce sensibil ești! izbucni Adrian în râs. În râsul acela se simțea deja o notă de triumf. Simțea că omul din fața lui începea să se încălzească. Ce faci, îmi scrii plângere la suport? Hai, scrie. Știi câți bani las eu în aplicația asta? Dacă-ți pun o stea și zic că ai fost nesimțit cu mine, mâine ești dat afară.
Sorin nu-i răspunse. Mașina înainta prin zona centrală a Timișoarei, iar ploaia, care până atunci căzuse mărunt, se întețea tot mai tare.
Adrian păru să interpreteze tăcerea ca pe o cedare și trecu la următoarea etapă a spectacolului pe care și-l pregătise. Se auzi pocnetul metalic al unei doze de aluminiu deschise. Imediat, prin habitaclu se răspândi un miros înțepător, artificial, de energizant.
— Regulamentul serviciului nu permite consumul de băuturi sau mâncare în mașină, spuse Sorin, fără să întoarcă privirea.
— Mă doare fix în cot de regulile tale, mormăi Adrian printre înghițituri zgomotoase. Eu plătesc, eu comand muzica.
Și atunci se produse momentul care, în mintea lui Adrian, trebuia să fie punctul culminant al clipului.
Băiatul scoase un oftat teatral, iar Sorin auzi imediat sunetul lichidului vărsat.
— Ups! Șefu’, scuze, frate, a sărit pe o denivelare! zise Adrian, cu o spaimă falsă, lipită prost peste voce.
Sorin aruncă o privire în oglindă. Un lichid roșu-aprins se lățea peste pielea deschisă, perforată, a banchetei și picura deja pe covoraș. Adrian ținea doza înclinată, lăsând intenționat restul să curgă. Nu se uita la pată. Se uita direct la Sorin, prin oglinda retrovizoare. Aștepta.
Aștepta explozia. Aștepta ca șoferul să calce frâna, să sară din mașină, să-l tragă afară de guler, să înjure, să gesticuleze, să-și piardă mințile. Ar fi fost finalul perfect: „TAXIMETRIST NEBUN M-A ATACAT PENTRU O PICĂTURĂ DE SUC!!! URMĂRIȚI PÂNĂ LA CAPĂT”.
Sorin își întoarse privirea spre drum.
O secundă.
A doua.
A treia.
Nu frână brusc. Nu ridică vocea.
Trase aer adânc în piept, îl eliberă încet și se încadră liniștit pe banda din dreapta. Apoi semnaliză și părăsi bulevardul luminat, intrând pe o străduță îngustă și întunecată, care ducea spre vechile hale și depozite din zona Begăi.
În habitaclu se auzi un clic scurt, limpede.
Sorin apăsase butonul închiderii centralizate.
Adrian, pregătit deja pentru scandal, rămase o clipă nemișcat. Sunetul blocării ușilor răsunase în liniștea mașinii ca o detunătură.
— Hei, unde mergem? întrebă el, iar pentru prima dată în glasul lui apăru ceva autentic, nu jucat. Navigatorul arăta înainte.
Fără să spună nimic, Sorin întinse mâna spre bord. Opri tableta cu traseul, iar ecranul se făcu negru. După aceea închise și radioul. În mașină nu mai rămăseseră decât ropotul ploii pe plafon și foșnetul anvelopelor pe asfaltul ud.
Automobilul pătrundea tot mai adânc printre străduțele întunecate. Aici, felinarele ardeau rar și aruncau peste drum pete palide de lumină.