«Împachetează‑mi mâncare la pachet, oricum aveți prea mult» — poruncește Patricia, apropiind caserolele cu lăcomie

Nesimțirea ei e o insultă intolerabilă.
Povești

Deznodământul a venit neașteptat, la vreo patruzeci de minute după ce atmosfera se liniștise. Telefonul lui Cătălin Voinea, lăsat pe masă, a început brusc să vibreze nervos, parcă sărea singur. Pe ecran clipea insistent: „SORĂ”.

Cătălin a răspuns fără bănuieli.
— Da, Patricia, ai ajuns cu bine?

Ce a urmat nu putea fi numit voce. Era mai degrabă un țipăt ascuțit, ca un ferăstrău ruginit pornit la maximum, auzit chiar și fără difuzor.
— Ați înnebunit de tot?! Cătălin, ai văzut ce mi-a făcut nevasta ta?! Ajung acasă, copiii sar pe mine: „Mamă, ce bunătăți ai adus?” Desfac punga în bucătărie, răstorn tot pe masă și… GUNOI! Coji, resturi, mizerie! Un miros de-ți întoarce stomacul pe dos!

Cătălin s-a albit la față și m-a privit pierdut. Eu continuam calm să savurez ultima îmbucătură de tort.
— Larisa? a murmurat el, fără glas.

Am luat telefonul din mâna lui.
— Patricia, ce te-a supărat mai exact? am întrebat eu pe un ton inocent. Tu ai spus foarte clar: „Pune-mi ce aveți de aruncat, ce vă prisosește.” Exact asta am făcut. Aveam destule resturi care urmau să ajungă la gunoi. Ți-am respectat cererea ad litteram.

— Tu… ești incredibilă! a gâfâit ea. Eu mâncare am cerut! Mâncare adevărată! Rață! Salate!

— Mâncarea adevărată, Patricia, ne este necesară nouă. O mâncăm. Oaspeții sunt serviți la masă, nu primesc provizii pentru o săptămână. Dacă îți doreai rață, trebuia să o mănânci aici, nu să o cari în sacoșă. Data viitoare, dacă mai vii cu recipiente, îți umplu și litiera pisicii. Să fie clar.

Convorbirea s-a încheiat sec, cu un bip nervos.

Cătălin mă privea amestecând admirația cu groaza.
— Larisa… a fost dur. Nu o să-ți mai vorbească luni întregi.

— Minunat! am râs eu. Măcar frigiderul nostru e în siguranță o vreme.

Și exact așa a fost. Patricia Ursuleanu a tăcut trei luni. La aniversarea soacrei a apărut însă cuminte, a mâncat discret și — minune! — fără niciun recipient la ea. Lecția fusese asimilată. Iar eu am înțeles definitiv: lipsa de bun-simț nu se tratează cu politețe, ci cu o doză sănătoasă de șoc. Respectul de sine rămâne ingredientul principal al oricărei sărbători.

Momente Reale