— Clara, exagerezi —
— Noapte bună, Traian.
Fără să mai adauge nimic, Clara s-a retras în dormitor. S-a așezat pe marginea patului, cu palmele sprijinite pe genunchi, și a rămas nemișcată câteva clipe. Inima îi bătea rar, egal. Nu era tumultul furiei și nici zvâcnetul fricii. Era altceva — o hotărâre limpede, pe care nu o mai simțise de ani întregi.
A doua zi, la poartă a apărut bărbatul chemat pentru măsurători. Un tip trecut de prima tinerețe, sobru, atent la detalii. A înconjurat terenul cu ruleta în mână, a fixat țăruși provizorii, a notat dimensiuni într-un carnețel.
— În cât timp puteți începe lucrarea? a întrebat Clara.
— Dacă avem materialele, în cel mult două săptămâni, a răspuns el calm.
— Atunci să fie pregătite.
Pe toată durata măsurătorilor, Traian a rămas pe verandă, sprijinit de balustradă. N-a intervenit. La un moment dat părea că vrea să spună ceva, dar s-a răzgândit și a tăcut.
Clara a înțeles din tăcerea lui că știe: nu era momentul să forțeze lucrurile.
Seara, însă, a reluat discuția.
— Dacă ridici gardul, mama nu va mai putea intra. Asta înseamnă că—
— Exact asta înseamnă, a spus Clara fără ezitare.
— Nu poți face asta.
— Ba pot, a răspuns ea liniștit. Grădina îmi aparține și mie. Am muncit în ea.
— Casa e pe numele meu, legal vorbind.
— Știu foarte bine, a replicat ea. Și mă ocup și de aspectul ăsta.
Vorbele ei l-au făcut să tacă. Pe chipul lui s-a așternut o umbră nouă — nu confuzie, ci ceva apropiat de teamă.
— Ce vrei să spui prin „mă ocup”?
— Exact ce ai auzit.
— Clara…
— Traian, trăiesc aici de douăzeci și șase de ani. De douăzeci și șase de ani îngrijesc pământul ăsta. De tot atâția ani aud că mama ta ia ce dorește și că, de fapt, „n-a vrut nimic rău”. — A făcut o pauză scurtă. — Trandafirii aceia i-am plantat în memoria fiicei mele. Știai asta. Toată lumea știa.
El nu a găsit niciun răspuns.
— Mâine am programare la un avocat. Am vrut doar să fii la curent.
S-a întins în pat și, spre surprinderea ei, a adormit aproape imediat. Se așteptase la o noapte albă, la gânduri care să o macine. În schimb, liniștea a coborât peste ea ca o pătură grea și binevenită.
Biroul Ralucăi Mureșan se afla într-o clădire veche din centrul orașului, la etajul al doilea. Încăperea era modestă, dar ordonată: rafturi cu dosare, o masă solidă, lumină filtrată prin ferestre înalte. Raluca, o femeie de aproximativ patruzeci de ani, cu păr scurt și privire directă, i-a strâns mâna ferm.
— Carmen Andreescu mi-a spus că doriți o consultație. Vă ascult.
Clara a relatat totul, de la moștenirea casei până la trandafirii tăiați. Avocata a ascultat fără să o întrerupă, notând din când în când.
— Imobilul este pe numele lui Traian. L-a primit moștenire?
— Da. De la bunica lui.
— După căsătorie?
— La cinci ani după ce ne-am căsătorit.
Raluca a încuviințat.
— E un detaliu important. În mod obișnuit, moștenirea rămâne bun propriu, chiar dacă e dobândită în timpul căsătoriei. Totuși, există nuanțe. Dacă puteți demonstra că ați investit bani proprii sau muncă ce a crescut valoarea proprietății, situația se schimbă. Ați făcut astfel de investiții?
— Grădina e creația mea. Traian nu s-a ocupat niciodată de ea. Plantele, sistemul de irigații, îngrășămintele — le-am plătit din veniturile mele.
— Aveți documente?
Clara a reflectat o clipă.
— Nu pentru toate. Dar pentru o parte, da. Unele sunt vechi.
— Foarte bine. Instalația de irigații este relevantă, pentru că reprezintă o îmbunătățire a imobilului. Dacă facturile sunt pe numele dumneavoastră, constituie probă. — A ridicat privirea. — Ce doriți, mai exact?
— Vreau ca grădina să-mi aparțină și din punct de vedere legal. Sau, cel puțin, ca mama lui să nu mai intre fără acordul meu.
— A doua variantă devine posibilă doar dacă aveți un drept asupra terenului. Dacă proprietar exclusiv este Traian și el îi permite accesul, interdicția e greu de susținut juridic. Există două căi: fie ajungeți la o înțelegere și o parte din teren vă este trecută pe nume, fie mergeți în instanță pentru a dovedi contribuția la creșterea valorii bunului.
— Nu cred că va accepta o înțelegere.
— Atunci rămâne acțiunea în justiție. Va fi un proces lung și costisitor, iar rezultatul nu e garantat. Dar uneori simplul fapt că demarați procedura transmite un mesaj clar.
Ajunsă acasă, Clara s-a dus direct în grădină. S-a așezat pe scaunul de lemn și a privit butucii rămași. Tulpina trandafirului plantat pentru Daria Muntean era un ciot subțire, tăiat brutal.
„Cincisprezece ani a crescut”, și-a spus. „În fiecare toamnă era curățat, iar primăvara înflorea din nou. Dar tăietura asta a fost altfel.”
Apoi un alt gând i-a adus o urmă de lumină: „Rădăcina e încă vie.”
Și-a sunat avocata.
— Am găsit facturile. Pentru sistemul de irigații, pentru îngrășăminte, pentru stâlpii gardului. Toate sunt pe numele meu. Unsprezece ani de cheltuieli.
— Aduceți-le la mine. Vom analiza fiecare document, a răspuns Raluca.
În următoarele trei săptămâni, Clara a scos la lumină dosare vechi, chitanțe îngălbenite, un caiet în care notase meticulos fiecare achiziție, fiecare sac de pământ, fiecare țeavă cumpărată. Nu le păstrase cu gândul la un proces, ci din obișnuința ei de a ști exact cât investește în ceea ce iubește. Fără să-și fi propus vreodată, ordinea și rigoarea ei deveniseră acum temelia pe care urma să-și sprijine următorul pas.