Raluca Mureșan a parcurs documentele în liniște, filă cu filă, notând din când în când câte ceva pe un carnețel.
— Din ce văd aici, există temei solid, a spus ea într-un târziu. Nu pentru teren în sine, dar pentru tot ce s-a investit în el. Îmbunătățirile pot fi cuantificate. Dacă mergem în instanță, avem pe ce construi.
Clara Matei nu a ezitat.
— Atunci să începem demersul.
Avocata a privit-o atent.
— Sunteți convinsă? Va fi un proces dificil. Va însemna tensiuni cu Traian… poate mai mult decât atât.
— Sunt hotărâtă, a răspuns Clara, fără să ridice tonul.
Raluca a încuviințat din cap.
— Bine. Mă ocup de tot.
În seara aceea, când Clara a intrat în casă, l-a găsit pe Traian Nicolae așezat la masa din bucătărie. Ținea în mână o coală de hârtie. Nu știa cum ajunsese la el, dar antetul biroului Ralucăi era vizibil.
— E adevărat? a întrebat el. Chipul îi părea stins, aproape cenușiu.
— Da, este adevărat.
— Mă dai în judecată.
— Nu pe tine, a rostit ea calm. Îmi cer drepturile. Ceea ce am adus eu aici. Ceea ce am plătit și am construit.
Traian s-a ridicat brusc.
— Casa asta e a noastră. Nu poți transforma totul într-o luptă juridică…
— De douăzeci și șase de ani nu m-am simțit niciodată cu adevărat acasă, a spus Clara încet. Timp de douăzeci și șase de ani, mama ta a intrat când a dorit, a luat ce a vrut, iar tu ai găsit mereu o scuză pentru ea. — A făcut o pauză. — Trandafirii aceia i-am plantat pentru fiica noastră. Știai asta.
El nu a găsit un răspuns. A așezat hârtia pe masă.
— Dacă mergi mai departe, mama…
— Mama ta nu va mai păși în grădină fără acordul meu. Te rog să înțelegi asta. Dacă nu, va decide judecătorul.
Tăcerea s-a așternut între ei.
S-au așezat din nou, față în față, la capetele mesei la care mâncaseră împreună atâția ani.
— De ce acum? a întrebat Traian, obosit. Nu furios, doar sleit.
— Pentru că acum a tăiat trandafirii.
— Au mai existat și alte lucruri grave…
— Nu. Nimic nu a fost mai dureros decât asta.
El a privit în gol câteva clipe.
— Ce vrei concret?
— Să fiu coproprietar pe jumătate din teren. Dacă refuzi, atunci contravaloarea investițiilor. Raluca va face calculul exact. Și încă ceva: mama ta nu va mai intra pe poartă fără permisiunea mea. Niciodată.
— Clara…
— Aceasta e propunerea mea. Dacă o respingi, continuăm în instanță. Gândește-te.
Trei zile au trăit în aceeași casă ca niște străini. El a dormit în sufragerie, ea în dormitor. Diminețile îi găseau la aceeași masă, cu ceștile de cafea în față, evitându-și privirile.
În a patra zi, Traian a venit în bucătărie cu un aer hotărât.
— Am vorbit cu Raluca, a spus.
Clara a ridicat ochii.
— Și cu avocatul meu. Mi-a spus că un proces ar fi costisitor pentru amândoi. Și că… — a ezitat — că pretențiile tale sunt justificate.
Ea a rămas tăcută.
— Sunt dispus să trec jumătate din teren pe numele tău. Dacă renunți la acțiune.
— Iar mama ta?
Traian și-a așezat palma pe masă.
— Îi voi spune că nu mai poate intra.
— Asta nu e suficient. N-a fost suficient nici în toți acești ani.
— Ce altceva îți trebuie?
— O poartă încuiată. Cheia la mine. Dacă vrea să vină, mă sună pe mine. Nu pe tine. Pe mine.
A urmat un moment lung de reflecție.
— Bine, a spus el în cele din urmă.
Două săptămâni mai târziu, gardul era ridicat. Din scânduri groase, solide, cu o poartă masivă. Clara a cumpărat lacătul — greu, negru, cu cifru. Nu unul care să poată fi forțat ușor. Două chei: una la brelocul ei, cealaltă închisă într-un sertar.
Procedura de intabulare a durat șase săptămâni: notar, cadastru, semnături, ștampile. Clara a fost prezentă la fiecare pas. Când notarul a aplicat ultima parafă și a rostit: „Actul este definitiv”, ea a înclinat capul.
A ieșit din clădire și s-a oprit pe trepte. A sprijinit palma de balustrada rece, simțind metalul sub degete.
Tamara Barbu a sunat după instalarea gardului.
— Clara, am auzit că ai pus gard. Și că între tine și Traian… — vocea îi era rece, ofensată.
— Doamnă Barbu, dacă doriți să intrați în grădină, mă sunați. Stabilim împreună.
— Eu doar…
— Mă sunați, a repetat Clara. Și stabilim.
A închis.
Octavian Lupescu, fratele lui Traian, a încercat și el.
— Clara, mama e foarte supărată. Poate ai exagerat puțin…
— Octavian, știi pentru cine am plantat trandafirii aceia?
Pe fir s-a lăsat liniștea.
— Nu, a murmurat el.
— Acum știi.
Convorbirea s-a încheiat.
Spre sfârșitul toamnei, Clara a curățat ce mai rămăsese din tufele retezate. Unele nu mai puteau fi salvate. În colț, buturuga trandafirului Daria Muntean era subțire, golașă.
S-a așezat în genunchi lângă ea și a atins pământul. Încă păstra o urmă de căldură în acele ultime zile blânde.
„Dacă rădăcina trăiește, va da din nou lăstar. Dacă nu, voi planta altul”, și-a spus.
Nu știa care va fi deznodământul.
În primăvara următoare, pe la jumătatea lui aprilie, când a ieșit în grădină, a observat în colț un fir verde, fragil, abia ivit din sol. Subțire cât un deget, timid, dar prezent.
Clara s-a ghemuit lângă el și l-a privit îndelung. Nu l-a atins, nu a adus apă. Doar a rămas acolo, privind cum lumina dimineții îi mângâia frunza crudă, iar pământul din jur era închis la culoare și umed de rouă.