Îi auzeam mereu aceeași frază, rostită ca o promisiune grăbită: „Mamă, ești bine? O să găsim noi o soluție.”
O soluție…
La început venea regulat. Apoi, întâlnirile s-au rărit: din lunare au devenit la două luni, apoi la trei. În cele din urmă, vizitele au ajuns atât de rare încât aproape că nu le mai așteptam. Laura Voinea nu mi-a trecut pragul nici măcar o singură dată.
Tudor Gabrielescu însă… el venea constant. La două săptămâni, fără excepție. Lua autobuzul singur, făcea o oră și jumătate pe drum, doar ca să ajungă la mine. Nu îl aduceau părinții. Se urca singur în autocar și cobora la poarta căminului. Avea treisprezece ani. Și făcea asta din proprie inițiativă, o dată la două săptămâni.
Vizitele lui Tudor
Sâmbăta era ziua noastră. Primul autobuz pleca la nouă, așa că, în jur de zece și jumătate, îi auzeam deja pașii pe coridor. Îi recunoșteam imediat: iuți, ușori, hotărâți. Apoi bătaia în ușă — de trei ori, mereu la fel.
„Bunico, sunt eu.”
Intra cu o sacoșă în mână. Avea întotdeauna câte ceva pentru mine: mandarine sau mere, biscuiții mei preferați, uneori o revistă cu integrame. Ținea minte că ador să dezleg cuvinte încrucișate.
Se așeza lângă mine și începea să povestească. Despre școală, despre colegi, despre cărțile pe care le citea. Eu îl ascultam și îl priveam cum crește sub ochii mei. La treisprezece ani încă era copil. La paisprezece deja i se ascuțiseră trăsăturile. La cincisprezece, vocea începuse să i se schimbe.
Într-o sâmbătă, când avea paisprezece ani, a venit mai tăcut ca de obicei. S-a așezat și a rămas câteva clipe fără să spună nimic. Apoi m-a privit drept în ochi.
— Bunico, să nu crezi că nu înțeleg.
— Ce anume, Tudor?
— Tot. Știu că mama și tata au greșit. Știu că locul tău nu e aici. Eram prea mic ca să pot face ceva atunci… dar țin minte.
L-am privit fără să știu ce să răspund.
— Nu e nevoie, dragul meu…
— Ba este. Vreau să știi că n-am uitat. Și nici n-o să uit vreodată.
Am rămas amândoi în liniște.
— Ești un băiat bun, am spus în cele din urmă.
— Nu mai sunt băiat, a replicat el serios, fără urmă de supărare. Am paisprezece ani.
Am izbucnit în râs. A râs și el, iar pentru o clipă s-a întors copilul care alerga altădată spre mine cu brațele deschise.
Hortensia Corbuleanu
Colega mea de cameră, Hortensia Corbuleanu, mi-a devenit, în timp, mai mult decât o simplă vecină de pat. Când ne-am cunoscut avea optzeci de ani. Micuță, slabă, cu o minte tăioasă și o limbă la fel de ascuțită. Nu avusese copii — viața nu îi oferise acest dar. Trăise singură, iar apoi ajunsese aici.
Nu am auzit-o plângându-se vreodată. Nici de soartă, nici de singurătate. Spunea adesea:
— Elisabeta Stoica, mila de sine e pierdere de vreme. Mai bine hai să rezolvăm integrala asta.
Așa ne petreceam după-amiezile: aplecate asupra revistelor cu integrame. Ea fusese profesoară de matematică; eu, mai apropiată de literatură și istorie. Se încingeau mici dispute: ea susținea că istoria e doar o colecție de interpretări, eu îi spuneam că matematica, fără oameni, nu înseamnă nimic. Și râdeam.
Într-o zi m-a întrebat direct, cum îi era obiceiul:
— Elisabeta Stoica, nepotul tău o să vină să te ia de aici?
Am ezitat o clipă.
— Nu știu.
— Ba da, o să vină, a spus hotărât. Îi văd privirea. Băieții ca el nu își abandonează oamenii.
— Are doar treisprezece ani.
— Acum. Dar anii trec. O să împlinească optsprezece. Ai răbdare.
Și am avut.
Cinci ani
Cinci ani par o veșnicie când îi numeri zi după zi.
În acest răstimp, vederea Hortensiei s-a slăbit mult. Îi citeam cu voce tare: romane, ziare, definiții pentru integrame. Ea asculta, zâmbea și completa din memorie cuvintele lipsă.
În aceiași cinci ani, Daniel Dulgheru aproape că a dispărut din viața mea. Ultima dată a venit la aniversarea mea de șaptezeci de ani. A adus un tort, a stat aproximativ o oră și a plecat grăbit, consultându-și ceasul. Mă uitam la el și încercam să împac două imagini: fiul pe care îl ținusem în brațe și bărbatul care stătea în fața mea, nerăbdător să plece. Laura nu a venit nici atunci.
Tudor, în schimb, a crescut. Copilul cu sacoșa plină de mandarine s-a transformat într-un tânăr înalt, cu umeri lați și voce gravă. Bătaia în ușă a rămas aceeași — trei lovituri scurte. Și sacoșa la fel: fructe, biscuiți, reviste.
În ultimii doi ani mi-a povestit că și-a găsit un serviciu part-time și pune bani deoparte. La început a împărțit o chirie cu un prieten, apoi s-a mutat singur. De fiecare dată când pleca îmi spunea:
— Bunico, mă pregătesc.
Nu l-am întrebat niciodată pentru ce. Știam.
Hortensia știa și ea. Din când în când îmi făcea cu ochiul și murmura: „Așteaptă. O să vezi.”