— N-o să încep cu așa ceva, a răspuns Andrei Mureșan imediat. Țin prea mult la viața mea.
— Perfect. Se vede că evoluezi.
Diana Dănescu a început să scoată lucrurile din plasă, așezându-le pe masă cu mișcări calme, aproape ceremonioase. Andrei a rămas lângă ea, fără să spună nimic, urmărind inventarul improvizat: un pui la rotisor, un pachet de biscuiți, două conserve de mazăre și un ceai ieftin, din acela pe care nu-l cumpăraseră niciodată pentru ei.
— Interesant mesaj, a murmurat Diana. A venit ca pentru tratative diplomatice și tot la război am ajuns.
— Diana…
— Ce e?
— Mulțumesc că ai vorbit. Că n-ai înghițit în sec.
Ea s-a întors spre el, sprijinindu-se de blat.
— Nu-mi mulțumi. Îmi place liniștea. Iar liniștea, aparent, începe atunci când recuperezi cheile propriei case.
El a făcut un pas mai aproape.
— Cred că mă urăști puțin acum.
— Nu. Sunt furioasă. Și dezamăgită. Nu e același lucru.
— O să repar ce am stricat.
— Ar fi bine. Pentru că nu semnez pentru un sezon doi din telenovela asta.
A doua zi, Elisabeta Dumitrescu n-a sunat. Nici în următoarea. În schimb, telefonul a venit din partea Clarei Marin din Bistrița, mătușa care își amintea de ei doar la sărbători sau când mirosea a bârfă proaspătă.
— Diana, dragă, ce faceți voi acolo? a ciripit ea mieros. M-a sunat sora mea, era distrusă. Zice că aproape ați dat-o afară din apartament.
Diana, cu o cană de cafea în mână, a ridicat ochii spre tavan atât de teatral încât ar fi meritat medalie.
— Bună dimineața, mătușă Clara. N-am evacuat pe nimeni. Ne-am luat înapoi cheile de la locuința noastră. Nu cred că putem vorbi de o lovitură de stat.
— Păi ea susține că ați acuzat-o de lucruri grave…
— A menționat și episodul cu banii?
La celălalt capăt s-a lăsat o tăcere scurtă, dar grăitoare.
— A spus că trecea printr-o perioadă dificilă…
— Perfect. Deci suma e reală. Atunci nu înțeleg dezbaterea.
— Of, Diana, nu se putea rezolva mai… în familie?
— Așa am procedat o lună. „În familie”. Rezultatul? Minus cincisprezece mii de lei. Se pare că blândețea nu ne avantajează.
Clara Marin a mai oftat despre respectul datorat celor mai în vârstă, însă Diana deja știa partitura: corul rudelor care apare după scandal, oferind sfaturi celui care strânge cioburile. Nimic nou sub soare. Fiecare familie are orchestra ei de susținători ai „victimei”.
Seara, Andrei s-a întors acasă obosit, cu maxilarul încleștat și o determinare vizibilă.
— Am trecut pe la mama, a anunțat el, lepădându-și geaca.
— Și cum a fost spectacolul?
— Actul întâi: reproșuri. Actul doi: dramă. Actul trei: discurs despre cât de nerecunoscători suntem. Apoi ai fost tu de vină. După aceea eu. La final, vremurile.
— Versatilă.
— I-am spus că o ajut, dar civilizat. Transparent. Fără surprize. Și fără chei.
— Reacția?
— Inițial a declarat că nu mai vrea nimic de la noi. După cinci minute m-a întrebat dacă pot veni sâmbătă să verific robinetul din bucătărie.
Diana a pufnit.
— Excelent. A revenit la limbajul cererilor concrete.
— Ție ți se pare amuzant. Eu eram la un pas să albesc.
— Stai liniștit. Pentru fire albe trebuie buget consistent.
El s-a apropiat și a cuprins-o pe la spate.
— Vorbesc serios. Mulțumesc.
— Ai mai zis. Nu transformăm asta în obicei. Du-te, spală-te pe mâini. Avem paste și ceva rar: liniște autentică.
În săptămâna care a urmat, apartamentul a devenit neașteptat de calm. Nimeni nu mai descuia ușa la opt dimineața, într-o sâmbătă. Nimeni nu mai muta cănile „mai ergonomic”. Nimeni nu mai anunța că „a făcut puțină ordine”, după care dispăreau sarea, usturoiul și buna dispoziție.
Într-o după-amiază, Diana s-a oprit în mijlocul sufrageriei și a ascultat.
— Ce faci? a întrebat Andrei.
— Admir sunetul.
— Care sunet?
— Exact. Absența lui. Fără chei străine, fără sfaturi necerute, fără „eu în locul tău”. Aproape vacanță.
Andrei a zâmbit strâmb.
— Crezi că ține?
— Nu știu. Dar de acum înainte există reguli.
S-a așezat lângă ea.
— Ți-am transferat șapte mii.
— Am văzut. Când ajungem la opt în plus, închidem capitolul.
— Îl închidem.
— Și Andrei?
— Da?
— Dacă mai încerci vreodată să justifici vreo inițiativă de-a mamei tale cu „hai că înțelegi tu”, te trimit să înțelegi la distanță. Multă.
— Am înțeles, a spus el docil.
— Progresezi rapid când realitatea țipă.
A râs.
Două săptămâni mai târziu, telefonul a sunat. Pe ecranul lui Andrei apărea numele Elisabetei Dumitrescu. El spăla vasele; Diana i-a arătat display-ul cu o sprânceană ridicată.
— Răspunde, i-a zis.
— Pun pe difuzor?
— Evident. Îmi plac proiectele comune.
— Da, mamă.
— Andrei, bună. Duminică poți veni? Bateria iar face figuri. Și s-a ars becul pe hol. Mărunțișuri.
— Pot, după prânz.
— Bine. Și… pentru Diana… — a ezitat o fracțiune de secundă — spune-i că am uitat biscuiții data trecută.
Diana și-a mușcat buza să nu râdă.
— Nu vă faceți griji, a intervenit ea clar. I-am mâncat. Fără conflicte. Au fost chiar buni.
La celălalt capăt s-a lăsat o pauză.
— În regulă, a rostit sec Elisabeta.
— Dacă aveți nevoie de cumpărături, trimiteți o listă, a continuat Diana, pe același ton echilibrat. E mai simplu pentru toată lumea. Fără improvizații.
— Voi trimite… dacă va fi cazul.
— Perfect.
Convorbirea s-a încheiat.
Andrei a expirat lent.
— Ce-a fost asta?
— Civilizație. Se mișcă greu, dar înaintează.
— Ești imposibilă.
— Poate. Dar eficientă.
El a îmbrățișat-o și și-a sprijinit bărbia în creștetul ei.
— Parcă e mai ușor acum.
Diana a privit spre sertarul mesei din bucătărie, unde zăceau cheile — doar ale lor, fără duplicate inutile, fără simboluri ale vreunui control mascat în afecțiune.
— Normal că e, a spus ea liniștită. Confortul de acasă nu înseamnă lumânări parfumate și pături moi. Înseamnă să nu confunzi iubirea cu accesul la portofelul altcuiva.
Andrei a mormăit amuzat:
— Ești dură.
— Nu. Doar că am decis să nu mai trăiesc într-o casă unde tăcerea mea e interpretată ca reducere de familie.
Și, pentru prima dată după mult timp, a zâmbit fără încordare — un zâmbet simplu, așezat, ca liniștea care, în sfârșit, nu mai trebuia apărată.