Dimineața următoare, Ana Voinea a fost trezită nu de alarmă, ci de râsete cristaline și tropăit grăbit pe hol. A deschis ochii cu greu și a aruncat o privire spre ceas: șase și jumătate. De obicei se ridica la șapte, însă copiii, se pare, hotărâseră că ziua poate începe mai devreme.
— Mai încet, vă rog… șoptea Clara Cătălinescu din sufragerie. Unchiul și mătușa încă dorm.
Prea târziu. Somnul Anei fugise deja și, oricât ar fi încercat să-l recupereze, nu a mai reușit.
Când a intrat în bucătărie, a rămas în prag. Chiuveta era plină ochi, iar pe masă se adunaseră căni și farfurii. Se vedea clar că, după ce ea se retrăsese, adulții mai stătuseră la ceai, iar cei mici găsiseră ceva dulce prin dulapuri.
— Neața! a spus Clara cu un zâmbet larg. M-am gândit să spăl vasele, dar nu știu unde ții detergentul și cârpele.
— Le rezolv eu, a răspuns Ana automat, fără inflexiune.
Micul dejun s-a transformat într-o adevărată operațiune de coordonare. Stefan Voinea își bea cafeaua în grabă, pregătindu-se pentru serviciu. Florin Vlad își căuta cheile și verifica ora din două în două minute. Clara încerca să-i convingă pe copii să mănânce, iar Ana alerga între frigider, dulap și aragaz, încercând să mulțumească pe toată lumea.
— Ana, aveți cereale? a întrebat Clara.
— Cred că da, pe raftul de sus.
— Iaurt mai este?
— Unul singur.
— Felicia, mănâncă cereale, a insistat Clara.
— Nu vreau! Vreau iaurt, ca acasă! a protestat fetița, cu buza tremurândă.
— Felicia, e doar unul și sunteți doi, tu și Emil, a intervenit calm Ana.
— Atunci Emil să nu mănânce!
— Ba vreau și eu! s-a împotrivit băiatul.
— Gata, ajunge! a ridicat Clara vocea. Mâncați cereale și punct.
După ce bărbații au plecat, iar copiii s-au mai liniștit în fața desenelor animate, Ana simțea deja că trăise o zi întreagă. Și abia se făcuse ora nouă.
— Tu nu începi lucrul? a întrebat-o ea pe Clara.
— Ba da, lucrez de acasă. Mă așez imediat la laptop. Dacă se uită la desene, stau cuminți.
Ana a dat din cap și s-a retras în dormitor — singurul colț din apartament unde mai simțea ceva din vechea ei ordine.
Nici treizeci de minute nu au trecut și s-a auzit o bătaie timidă.
— Mătușă Ana… pot să beau apă?
I-a adus un pahar, apoi s-a întors la biroul improvizat.
După douăzeci de minute:
— Mătușă Ana, unde e baia?
Mai târziu:
— Mami a zis să te întreb dacă putem porni mașina de spălat.
Până la prânz, devenise limpede că munca de acasă, în condițiile acelea, era o iluzie. Întrebări fără sfârșit, mieunatul nemulțumit al pisicii, apeluri telefonice ale Clarei cu diverși clienți — concentrarea devenise imposibilă.
— Ce pregătim de mâncare? a întrebat Clara în jurul orei unu.
— Nu știu. Voi ce gătiți de obicei?
— Orice e în frigider. Aveți cartofi?
— Da, dar nu mulți.
— Carne?
— Pui, la congelator.
— Perfect, facem pui cu cartofi!
Ana a remarcat că folosise pluralul, însă Clara s-a așezat comod pe canapea, deschizând laptopul.
— Tu gătești? a întrebat Ana direct.
— Sigur, doar să trimit proiectul până la trei. Începe tu și vin imediat să te ajut.
Ana n-a comentat. A intrat în bucătărie și a început să curețe cartofii.
Seara a găsit-o epuizată. Gătise, spălase vasele de două ori, strânsese prin casă și încercase să împace pisica, care nu accepta noii veniți. Despre muncă nici nu putea fi vorba — abia dacă reușise să răspundă la câteva e-mailuri.
Când Stefan și Florin s-au întors, atmosfera era încărcată.
— Cum a fost ziua? a întrebat Stefan.
— Interesantă, a răspuns Ana sec.
La cină, Florin a povestit despre apartamentele vizionate.
— Două astăzi. Unul prea scump, celălalt jalnic. Mâine mai vedem câteva.
— Nu e grabă, a spus Stefan generos. Stați liniștiți, ne descurcăm.
Ana l-a privit tăios. „Ne descurcăm”? În două camere, cu șase persoane?
— Nu vom rămâne mult, a adăugat Clara, ușor nesigură.
— Oricum, cât căutați, considerați că sunteți acasă aici, a completat Stefan.
După ce copiii au fost trimiși la culcare și televizorul a început să murmure în sufragerie, Ana și-a chemat soțul în bucătărie.
— Stefan, trebuie să discutăm.
— S-a întâmplat ceva?
— Situația asta e mai complicată decât am crezut.
— În ce sens?
— În sensul că nu mai pot ține pasul. E gălăgie continuă, nu reușesc să lucrez, gătesc pentru toți, fac curățenie după toți…
— E sora mea, Ana. Mai avem puțină răbdare.
— Înțeleg. Dar de ce totul cade pe mine?
— Cine altcineva? Clara are copiii, noi mergem la serviciu.
— Și eu ce fac? Nu muncesc?
— Tu ești acasă…
— Faptul că sunt acasă nu înseamnă că sunt liberă!
Stefan a tăcut, apoi a oftat.
— Bine. Vorbesc cu Clara. O să împărțim sarcinile mai clar.
Numai că a doua zi nimic nu s-a schimbat. Clara era prinsă între termene limită și copii, Florin pleca devreme și revenea târziu, Stefan era ocupat, iar Ana simțea că se afundă tot mai mult într-un haos care nu-i aparținea.
În a treia seară, la masă, a decis să spună lucrurilor pe nume.
— Ce-ați zice să stabilim un program pentru bucătărie? În momentul de față, doar eu gătesc.
— Sigur, mâine mă ocup eu, a spus imediat Clara.
— Și spălatul vaselor să fie prin rotație, a adăugat Ana.
— Normal, a aprobat Florin.
Dimineața următoare, Clara a anunțat că are o urgență profesională și a rugat-o pe Ana „să o acopere doar azi”. Florin plecase deja, Stefan era și el grăbit.
— Deci tot eu, a constatat Ana, fără urmă de surpriză.
— Îmi pare rău, dar chiar nu am cum altfel, a ridicat Clara din umeri.
Seara aceea a fost picătura care a umplut paharul.
— Stefan, nu mai pot continua așa, a spus Ana răspicat.
— Ce anume te deranjează atât de tare?
— Faptul că am devenit menajera tuturor. Gătesc, curăț, am grijă de copii. Restul trăiesc ca într-o pensiune.
— Exagerezi.
— Serios? Cine a făcut micul dejun azi?
— Tu…
— Prânzul?
— Tot tu.
— Cina?
— Bine, tu, dar—
— Vasele?
— Ana, e clar că e greu pentru tine.
— Nu e doar greu. E nedrept! De ce trebuie să susțin eu întreaga familie?
— Nu rămân pentru totdeauna!
— A trecut deja o săptămână. Și nu se vede nicio schimbare. Ba chiar Clara a spus ieri că un apartament potrivit ar putea apărea abia peste o lună.
— O lună, două… nu e o tragedie.
— Pentru tine nu. Pleci dimineața și te întorci la masa pusă. Iar eu—
— Tu ești acasă, ce e atât de complicat…
— Oprește-te! a izbucnit Ana, albind la față de revoltă.