„Fă-ți bagajul și eliberează apartamentul”, a rostit Lucian Diaconu printre dinți, hotărât să pună capăt după zece ani

Despărțirea asta e crudă, nedreaptă și rușinoasă.
Povești

Privirile lor rămăseseră încă în aer când Paraschiva Georgescu își drese glasul cu o satisfacție prost ascunsă.

— Foarte bine, așa te vreau. Puteai să faci asta de mult. Strânge-ți lucrurile și pleacă fără tărăboi, spuse ea, cu aerul cuiva care tocmai pusese punct unei neplăceri domestice.

Elena Cristea o privi atât de fix, încât până și lustra din tavan păru că se clatină ușor.

— Fără tărăboi? Asta vi se potrivește dumneavoastră, doamnă. Aveți un har rar: reușiți să sfărâmați viața cuiva, apoi vă așezați liniștită la ceai, ca după o curățenie generală.

Se întoarse și intră în dormitor. Scoase de sub pat geanta veche de voiaj. Își simțea degetele nesigure, însă tremurul nu era atât de vizibil precum îl percepea ea. Împachetă metodic: actele, un pulover gros, câteva schimburi, încărcătorul, portofelul, trusa de machiaj, carnetul cu măsurile clientelor, două fotografii rămase din alte vremuri. Medicamente nu avea ce lua — nu fusese niciodată genul. Paltonul de iarnă și un batic de lână completară bagajul. Atât. Zece ani într-o casă, iar la plecare încapi într-o singură geantă. Există o formă de sărăcie mai crudă decât lipsa banilor: aceea în care nu-ți aparține nimic, deși ai trăit acolo o viață.

Din hol, vocea Paraschivei răzbătea intenționat tare:

— Vezi să lase cheile! Și să nu-i treacă prin minte vreo pretenție la bunuri. Sunt șirete femeile astea: stau ani de zile, apoi aleargă prin tribunale.

Elena ieși cu geanta în mână și răspunse cu o liniște rece:

— Stați fără grijă. Cunosc legea mai bine decât o povestiți dumneavoastră vecinelor la scară. Apartamentul a fost cumpărat înainte de căsătorie și e pe numele lui. Nu mă interesează pereții. Nu pentru asta aș merge în instanță. Eu mă ocup de lucruri mai rare — de conștiință. Dar în casa asta a fost mereu marfă lipsă.

Lucian Diaconu întinse mâna.

— Cheile.

Ea așeză legătura pe polița din hol.

— Ia-le. Și încă ceva, Lucian… Mâine, când n-o să găsești șosete curate, nu ridica tonul. Sunt în sertarul al doilea, în dreapta. Facturile la lumină sunt în dosarul albastru. Știu, informații clasificate, dar poate îți vor folosi.

— Termină și pleacă, rosti el printre dinți.

— Plec. Dar să nu faci mâine figura omului abandonat. A fost alegerea ta, una foarte matură, spuse ea încet, ridicând geanta.

Ușa apartamentului s-a închis fără zgomot.

Raluca Florescu nu deschise imediat. Până să ajungă la ușă, târșâindu-și papucii prin apartament, Elena stătea pe palier și simțea cum frigul îi pătrunde prin mănuși.

Când, în sfârșit, ușa se dădu la o parte, Raluca rămase cu gura căscată.

— Ești întreagă la minte? Ce cauți afară pe gerul ăsta? Și de ce arăți de parcă ai vrut să lovești pe cineva, dar ți-ai amintit că ai șapte ani de școală în plus?

— Pentru că exact asta voiam, mormăi Elena, descălțându-se. Doar că bunul-simț, ca de obicei, m-a încurcat.

Raluca îi smulse geanta și o duse înăuntru.

— Să nu-mi spui că domnul tău a devenit, în sfârșit, erou și te-a dat afară.

— Nu erou. Mai degrabă curcan. Și da, m-a poftit afară. Cu orchestră — dirijată de mama lui.

Raluca dădu ochii peste cap.

— Ți-am spus ani la rând: nu există povestea în care intri în casa altuia cu o plasă de cartofi și multă iubire, iar peste zece ani devii stăpână. Dacă un bărbat nu se desprinde de mamă la timp, e pierdut. Mama nu e trecută în buletin, e înscrisă în coloană vertebrală.

Elena zâmbi obosit.

— Mulțumesc. La tine, în loc de valeriană, primești adevăr crud.

— Valeriana e pentru optimiști, replică Raluca, punând apa la fiert. Ție îți trebuie ceai fierbinte, o pătură și un plan. Plânsul ține până dimineață, viața începe de mâine.

— Nu plâng după el, spuse Elena încet. Plâng după mine. După femeia care zece ani a crezut că „încă puțin” și lucrurile se vor așeza.

Raluca se așeză în fața ei, mai blândă.

— Asta e bine. Înseamnă că mintea îți funcționează. Ascultă: nu te întorci „să discutați”. Nu suni să te umilești. Și îți găsești serviciu. Cosi mai bine decât jumătate din croitoresele din oraș și tot te încăpățânezi să-i spui hobby. Gata cu asta.

— La cincizeci și unu de ani? mă primiți la panoul de onoare? întrebă Elena, încruntată.

— Lasă teatrul. În orașul ăsta, dacă știi să scurtezi o pereche de pantaloni fără să strici tivul, te țin oamenii pe brațe. Iar tu faci talie și contabilelor fără formă. Asta e aproape magie.

Elena izbucni într-un râs scurt, amestecat cu lacrimi. Primul hohot de aer după o sufocare lungă.

Dimineața, Raluca îi strecură în palmă un bilețel cu o adresă.

— Te duci la atelierul de pe strada Fabricii. Patronul e morocănos, dar are ochi format. Dacă vede cusătură dreaptă, te oprește. Dacă face nazuri, spui că vii din partea Ralucăi Florescu. Îmi datorează încă o fustă pentru a doua lui nevastă.

— A doua? ridică Elena sprâncenele.

— Exact. Ceea ce înseamnă că are nevoie constantă de croitoreasă, răspunse Raluca, imperturbabilă.

Așa a ajuns Elena în atelierul mic de la marginea orașului. Firmă scorojită, mașini vechi, miros de abur, material și cafea ieftină. Vasile Craioveanu îi studiă cusăturile îndelung, mormăind ceva neinteligibil, apoi îi întinse un halat.

— Mâinile nu vă trădează, spuse el scurt. Vă angajez. Salariul nu e mare, dar cu lucrări particulare vă descurcați. Să știți însă: aici nu e cerc de creație, e muncă serioasă.

— Tocmai asta caut, răspunse ea fără ezitare.

Și munca i-a devenit colac de salvare. Ziua modifica rochii „ca în poză, doar să ascundă burta”, schimba fermoare, scurta pantaloni. Seara ducea acasă comenzi suplimentare. Noaptea, la masa din bucătăria Ralucăi, cosea la mașina veche până când februarie zgâria în geamuri.

— Ori coși mai încet, ori îmi faci dopuri pentru urechi, bombănea Raluca, apărând somnoroasă în halat.

— Dopurile costă. Îți pot face însă o husă pentru caracter, replica Elena fără să-și ridice privirea.

— Dacă glumești, înseamnă că o să-ți revii, mormăia prietena, zâmbind.

Primăvara și-a închiriat o cameră într-o casă veche de la periferie. Mică, cu un covor pe perete și o fereastră spre curte, unde vecinul atârna pe aceeași sfoară pește la uscat și colanți de copil. Dar era spațiul ei. Fierbătorul ei. Raftul ei. Liniștea ei.

Lucian a sunat o singură dată.

— Tu… n-ai luat nimic de-al meu? întrebă el, cu o tuse forțată.

Elena ținea telefonul între umăr și obraz, în timp ce înfileta ața în ac.

— Ba da, am luat, răspunse ea calm. Zece ani din viață. Restul ți-a rămas ție.

Momente Reale