Irina își trecu degetele prin părul lui și vorbi cu o liniște care nu lăsa loc de iluzii:
— Nu se vor opri atât de ușor. O știi pe Tatiana Iliescu mai bine decât mine.
Andrei Mureșan încuviință încet.
— O cunosc. Va suna. Va trimite mesaje. Îi va pune pe toți în mișcare — rude, cunoștințe, pe oricine e dispus să asculte.
— Să facă ce vrea, spuse Irina Popescu ridicând ușor din umeri. Important e că suntem pe aceeași parte. Și că știm pentru ce luptăm.
Îi prinse mâna și o strânse cu hotărâre.
— Ai făcut ce trebuia. Am știut că vei avea curajul.
El nu răspunse. Privirea îi rămase fixată pe ușa închisă, dincolo de care, cu doar câteva minute în urmă, plecaseră mama și sora lui. Simțea limpede că adevărata confruntare abia începea. Tatiana Iliescu nu acceptase niciodată înfrângerea. Întotdeauna găsea punctul sensibil și apăsa exact acolo. Iar el nu era sigur dacă va rezista următorului atac.
Telefonul vibră în buzunar. Scoase aparatul. Pe ecran apărea numele mamei. Respins apelul fără ezitare și așeză telefonul pe masă.
— Nu răspunzi? întrebă Irina.
— Nu acum. Să se liniștească întâi.
Rămaseră îmbrățișați în liniștea apartamentului gol. Pentru prima dată după mult timp, Andrei simți că alegerea făcută fusese cea potrivită. Poate greșită în ochii mamei lui, dar dreaptă pentru el, pentru soția lui și pentru copilul care urma să vină pe lume.
— Irina… murmură el. Mulțumesc.
— Pentru ce anume?
— Pentru că m-ai oprit din a mă minți singur. Pentru că m-ai obligat să văd realitatea.
Ea nu adăugă nimic. Îl strânse doar mai tare în brațe. Tăcerea lor spunea mai mult decât orice explicație.
Zilele care au urmat s-au scurs greu, apăsător, ca o ploaie rece care nu se mai oprește. Andrei mergea la serviciu, revenea acasă, încerca să se comporte firesc. Însă nimic nu mai era firesc.
Tatiana Iliescu îl suna zilnic. Uneori de două, de trei ori. La început plângea. Apoi țipa. Apoi revenea la lacrimi. Îi povestea că tensiunea i-a crescut, că a fost nevoie de ambulanță, că doctorii i-au spus să evite supărările.
— Știi ce mi-a zis medicul? îi reproșa ea cu voce tremurată. Că am nevoie de liniște. Dar de unde s-o iau, dacă propriul meu fiu m-a abandonat?
— Mamă, nu te-am abandonat, repeta Andrei pentru a nu știu câta oară. Am spus doar că nu mai pot să vă susțin financiar la nesfârșit.
— „Nu mai pot”, spune el! izbucnea ea. De parcă femeia aceea ți-ar fi mai apropiată decât mine! Te-a prins în mreje, Andrei! Te-a schimbat! Nu mai ești băiatul meu. Ești rece, străin!
— Nu discut despre Irina, încheia el de fiecare dată.
Închidea. După zece minute, telefonul vibra din nou. Sau suna Monica Croitoru. Sau apăreau mesaje de la veri îndepărtate, care îl mustrau că își „chinuie” mama, că o femeie nu trebuie supărată la bătrânețe, că este nerecunoscător.
Irina îl observa fără să-l preseze. Nu îl întreba nimic, dar în privirea ei se citea o așteptare calmă.
— Poate ar trebui să mergi la ea, spuse într-o seară, după al cincilea apel respins.
— Pentru ce? întrebă el fără să-și ridice ochii din telefon.
— Să vorbiți direct. Fără telefoane, fără martori. Să mai explici o dată.
— Am explicat. Nu vrea să audă. Aude doar ce îi convine.
Irina suspină ușor și se așeză lângă el.
— Este mama ta. Nu poți să o ignori la infinit. Dacă nu te duci tu, va veni ea aici. Și știi cum va fi.
El tăcu. Își amintea prea bine copilăria: zilele de liniște tensionată urmate de izbucniri violente, de crize în care vecinii băteau la ușă. Învățase să anticipeze furtuna și să cedeze înainte să izbucnească. Acum, pentru prima dată, refuza să mai cedeze.
— Bine, spuse într-un final. Mă duc sâmbătă.
Sâmbăta a sosit mai repede decât ar fi vrut. Dimineața s-a mișcat lent prin casă, prelungind fiecare gest. Irina i-a pus cafea fără să-l grăbească și i-a pregătit ceva de mâncare „în caz că discuția se lungește”.
— Ești pregătit? îl întrebă când își încheia geaca.
— Nu prea, recunoscu el. Dar mă duc.
— Dacă ai nevoie, sună-mă.
— Mă descurc.
Drumul până la blocul mamei lui a durat jumătate de oră. În minte își repeta argumentele: calm, clar, fără acuzații. Va oferi ajutor concret, dar nu bani nelimitați.
Când a ajuns, a rămas câteva clipe în mașină. Apoi a urcat.
Din apartament se auzeau voci. Tatiana și Monica vorbeau pe un ton surprinzător de vesel. Andrei a apăsat soneria. Liniștea s-a lăsat instantaneu.
Ușa s-a deschis. Chipul mamei a trecut rapid de la surpriză la o bucurie controlată, apoi la o expresie de reproș.
— Ai găsit drumul până aici, spuse rece. Intră.
În sufragerie, Monica stătea comod pe canapea, cu o ceașcă de cafea și prăjituri în față. Pe perete, televizorul nou — cumpărat din banii lui și ai Irinei. Pe comodă, o cutie de bijuterii recent achiziționate.
— Cum te simți? încercă el.
— Te mai interesează? replică Tatiana.
— Mamă, sunt aici.
— După două săptămâni, mormăi Monica fără să-și ridice privirea.
— Putem vorbi singuri? o privi Andrei.
— Eu locuiesc aici, răspunse ea tăios. Am dreptul să aud.
— Locuiești aici, dar eu am plătit pentru multe lucruri din casa asta, spuse el calm.
— Iar începi cu banii! izbucni ea.
Tatiana ridică palma.
— Ajunge. Andrei a venit să ne împăcăm.
Tonul ei deveni brusc dulce.
— Dragul mamei, știi bine că fără tine ne e greu. Pensia mea abia ajunge. Salariul ei e mic. Nu vrei să ne lași de izbeliște, nu?
— Nu vreau să vă las fără sprijin, dar nici să trăiți pe cheltuiala mea. E o diferență.
— Diferență? Eu te-am crescut! îți sunt datoare?
— Te-am ajutat mereu. Am plătit rate, renovări, credite. Dar am familia mea acum. Copilul meu. Prioritatea mea e aici.
— Și eu ce sunt? strigă ea. Străină?
— Nu. Ești mama mea. Dar asta nu înseamnă că trebuie să fiu sursa voastră de venit permanentă.
Monica sări în picioare.
— Am și eu un copil! Cine îl crește?
— Tu, răspunse el ferm. E responsabilitatea ta.
Cuvintele au aprins scânteia. Tatiana începu să plângă, apoi să țipe, apoi, brusc, să se țină de piept și să se lase pe fotoliu.
— Mamă! strigă Monica. Vezi ce-ai făcut?
Andrei rămase nemișcat.
— Sună la ambulanță, spuse calm.
— Ce?!
— Dacă îi e rău, are nevoie de doctor.
Scoase telefonul. Tatiana se îndreptă brusc, cu ochii uscați.
— Nu e nevoie, spuse ea rece.
El înțelese atunci că spectacolul nu mai avea efect.
— Te iubesc, mamă, rosti rar. Dar nu mai sunt bancomatul vostru. Dacă ai nevoie de medicamente, le cumpăr. De mâncare, aduc. Dar nu mai plătesc bijuterii și restaurante.
— Pleacă, șopti ea fără să-l privească.
— Bine.
Monica îl privi cu ură.
— Ieși!
Andrei plecă fără să se mai întoarcă.
În mașină, golul din piept era greu, aproape fizic. O sună pe Irina.
— Am plecat.
— Cum a fost?
— La fel. A încercat scena cu inima. I-am spus să chem ambulanța. S-a oprit.
— Ești bine?
— Nu știu. Nu e ușurare. E… liniște amară.
— E normal. Ai rupt un tipar vechi de o viață.
A închis și a pornit motorul. În oglinda retrovizoare, blocul copilăriei dispăru încet. În acel moment a știut că ceva se încheiase definitiv.
Acasă, Irina îl aștepta în prag. A îmbrățișat-o fără cuvinte.
— Am ales, murmură el. Pe noi.
— Știu.
Seara au mâncat în liniște, iar pentru prima dată în acea zi zâmbetul lui a fost sincer.
Luna următoare a fost mai grea decât se aștepta. Tatiana Iliescu nu l-a mai sunat deloc. Tăcerea ei era suspectă. După trei zile, Andrei a înțeles: schimbase strategia.
Au început telefoanele rudelor.
Prima a fost Felicia Ursuleanu din Bacău. O voce mieros-îngrijorată.
— Andrei, dragă, ce se întâmplă? Mama ta spune că ai lăsat-o fără bani.
— Nu e adevărat. I-am oferit ajutor concret, dar nu bani fără limită.
— E bătrână, are nevoie de sprijin. Tu ai ajuns unde ai ajuns datorită ei.
— Nu neg asta. Dar am și eu familie.
Felicia suspină teatral, încercând să-l convingă că greșește.
Andrei închise conversația politicos, dar ferm.
După ea, au urmat alții. Tiberiu Florescu din Ploiești. Veri, mătuși, cunoștințe care repetau aceeași poveste: mamă sacrificată, fiu nerecunoscător.
Fiecare apel era o încercare de a-l împinge înapoi în vechiul rol.
Într-o seară, după ce respinse al treilea telefon consecutiv, Andrei a lăsat aparatul pe masă și a privit-o pe Irina.
— Nu se va opri aici, spuse el încet.
Irina îi întâlni privirea.
— Știu.
Și amândoi au înțeles că liniștea pe care o căutau avea să fie pusă la încercare din nou, poate chiar mai dur, pentru că următoarea mutare a Tatianei Iliescu abia începea să prindă contur.