„Poftim? Să aruncați banii pe fereastră?” pufni Aurelia Stoica, mutând tigaia pe blat și impunându-și voința în casa norei

O invazie obraznică, complet inacceptabilă și sufocantă.
Povești

Iar munca mea e suficientă ca tu să dormi liniștit și să nu te întrebi niciodată de unde se plătesc facturile la curent.

Vlad Dănescu se înroși până în vârful urechilor. Scoase aerul pe nas, greu, apoi se smulse din loc și ieși val-vârtej pe hol. Ușa de la intrare se trânti în urma lui. Plecase, firește, să-și liniștească mama.

Elena Argeșean rămase nemișcată câteva clipe, cu pleoapele coborâte. Pe zi ce trecea, vedea tot mai limpede că între ei se deschisese o fisură adâncă. Soțul ei refuza până și cea mai mică formă de răspundere și, de fiecare dată când era împins să aleagă, se ascundea comod în spatele autorității materne.

Luni, în pauza de prânz, Elena Argeșean trecu pe la un avocat. Femeia, severă, cu ochelari cu ramă subțire, răsfoi atent actele apartamentului și se opri asupra fiecărei pagini.

— Moștenirea de la bunică a fost trecută pe numele dumneavoastră cu un an înainte de căsătorie, spuse ea, dând scurt din cap. Aici nu există loc de interpretări. Soțul nu are niciun drept asupra locuinței.

Elena Argeșean semnă încă două-trei documente prin care erau consemnate investițiile ei personale în renovarea recentă. Hârtiile acelea nu schimbau atmosfera din casă, dar îi dădeau un punct de sprijin, ceva concret de care să se agațe.

Până miercuri, tensiunea din apartament păru să se mai risipească. Vlad Dănescu se purta mai retras, mai atent, iar într-o seară îi aduse chiar și ceaiul verde pe care știa că îl preferă. Elena Argeșean hotărî să nu rămână încrâncenată și să facă, la rândul ei, un pas spre împăcare.

— Vlad, ce-ai zice ca vineri să avem o cină liniștită, doar noi doi? îl întrebă ea seara. Trec eu pe la piața de producători. Iau curcan bun, sparanghel proaspăt, facem un sos ușor. Fără musafiri, fără discuții, doar stăm împreună.

Ochii lui Vlad Dănescu se însuflețiră imediat.

— Sună perfect, răspunse el, zâmbind. Eu iau brânză și fructe.

Joi, Elena Argeșean lăsă la piață o sumă deloc mică. Fileul gros de curcan, proaspăt și curat, legăturile de sparanghel crocant și verdețurile aromate ajunseră frumos așezate pe raftul frigiderului. În minte își construise deja seara aceea calmă, în care urmau să mănânce încet și să vorbească fără țipete.

Vineri însă, la serviciu, totul se dădu peste cap. O pacientă cu o reacție acută o ținu pe Elena Argeșean peste program aproape două ore. Când ajunse în fața blocului, se făcuse deja aproape șapte și jumătate.

Urcă scările obosită, imaginându-și cum va scoate carnea din frigider, va porni apa la duș și, pentru prima dată după multe zile, va respira în voie.

Dar abia crăpă ușa, că un miros greu de maioneză ieftină, coaptă, o izbi direct în față.

Elena Argeșean încremeni în prag. În hol, lângă perete, erau cizmele soacrei. Din bucătărie se auzea vocea ei vioaie, de parcă nimic nu fusese vreodată interzis.

— A, Elenuța! cântă Aurelia Stoica, când nora apăru în ușă. Te tot așteptam.

Soacra stătea lângă cuptor, mândră de parcă prezentase o operă de artă. Pe masă trona o tavă uriașă de aluminiu.

Elena Argeșean își plimbă privirea prin bucătărie. Pe blat zăceau capetele tari ale sparanghelului scump, aruncate la grămadă cu coji de ceapă și resturi ude.

În tavă, sub o crustă groasă de cașcaval ieftin și sub un strat albicios de sos, se afla ceva ce cu greu mai putea fi recunoscut.

— Am trecut să-l văd pe Vlăduț, începu Aurelia Stoica să turuie, și când m-am uitat în frigider, am văzut carnea. Iar sparanghelul ăsta al vostru… iarbă, dragă, ce să mai! L-am tocat mărunt, am pus cartofi, ceapă din belșug, carnea deasupra și totul la cuptor, sub pătură de brânză.

Înăuntrul Elenei Argeșean, firul subțire al răbdării cedă fără zgomot.

Se uita la curcanul distrus fără speranță, pe care stomacul ei nu avea cum să-l suporte, apoi la chipul mulțumit al lui Vlad Dănescu, care deja întindea furculița spre propria porție.

— V-am rugat să nu vă atingeți de alimentele mele, spuse Elena Argeșean atât de încet, încât Vlad Dănescu se opri din mestecat.

— Hai, lasă, nu mai face atâta caz, o repezi Aurelia Stoica, punându-i fiului o porție imensă în farfurie. Ce contează cine a gătit? Important e să fie mâncare sățioasă. Ai venit obosită de la muncă și cina e gata. Stai jos și mănâncă.

Trânti apoi pe masă farfuria cu o bucată grasă, fără formă.

— Apropo, adăugă Aurelia Stoica, așezându-se în fața ei și împreunându-și palmele ca pentru o discuție serioasă. M-am gândit și eu mai bine. Nu-mi e ușor să vin până aici din celălalt capăt al orașului. Mâncarea s-a scumpit, mai cumpăr și eu câte ceva din banii mei. Și, pe lângă asta, stau la cratiță pentru voi.

Elena Argeșean își întoarse încet privirea spre soacră.

— Ce muncă?

— Munca de bucătărie, draga mea, zâmbi femeia cu o bunăvoință prefăcută. Cât lăsați voi la restaurant? Eu vă fac mâncare de casă. M-am gândit că o mie două sute cincizeci de lei pe lună ar fi o sumă corectă. Îmi transferi pe card, iar eu vin de două ori pe săptămână și vă las oale pline. Ieșiți chiar în câștig.

Pentru câteva secunde nu se mai auzi decât vântul izbindu-se de geam.

Elena Argeșean se uită la soțul ei. Vlad Dănescu mesteca încrâncenat, cu ochii în farfurie.

Momente Reale