Asfaltul, sub lama racletei, rămânea curat și lucios, ca și cum ar fi fost proaspăt spălat.
Elena privea în tăcere.
Nu avea să conteste apartamentul.
Nu simțea nicio izbândă. Nu era triumf, nici satisfacție. Doar o oboseală grea care, în sfârșit, începea să se retragă din ea. Ca după o boală lungă: febra a trecut, dar picioarele încă sunt moi, iar singura dorință este să stai lângă geam și să urmărești ninsoarea.
Telefonul a vibrat iar. Maria. Elena a zâmbit pe jumătate și a răspuns.
— Mamă, vin totuși vineri.
— Maria…
— Mamă, nu începe. Vin, gătesc ceva. Tu când ai mâncat ultima dată ca lumea?
— Ieri dimineață.
— Exact. Deci mă aștepți vineri. Și să nu aud „nu e nevoie”, pentru că mi-am luat deja bilet.
Elena a râs. Încet, surprinsă chiar de propriul râs.
— Ești imposibilă.
— Seamăn cu tine, a spus Maria. Pa, mamă. O să fie bine.
După ce Maria a închis, Elena a mai rămas câteva clipe la fereastră.
Ningea.
Omul de la întreținere răzuia asfaltul cu o plăcere aproape copilărească.
O să fie bine.
Nu știa când anume. Peste o lună, peste șase luni, poate peste un an. Dar știa un lucru: viața nu se terminase aseară, în clipa în care ușa se închisese în urma lui Adrian. Simțea asta în cana cu toarta lipită, pe care acum o putea scoate din dulap oricând voia. În liniștea băii de dimineață. În faptul că, în sfârșit, putea să-și cumpere abonamentul acela la piscină pe care îl amânase doi ani, pentru că Adrian îl considera un moft. În faptul că cina de vineri avea să fie făcută de Maria — și asta era bine.
A luat telefonul și a căutat numărul piscinei.
S-a programat pentru duminică.
Adrian a stat la Diana patru zile.
În a cincea zi, ea i-a spus pe un ton blând, dar fără loc de interpretări:
— Adrian. Trebuie să vorbim.
El stătea în bucătărie, cu o cafea în față. A ridicat privirea spre ea.
— Spune.
Diana s-a așezat vizavi. Și-a împreunat palmele pe masă — aproape la fel cum făcuse Elena în seara aceea — iar Adrian s-a trezit comparându-le fără să vrea.
— Nu sunt pregătită pentru asta, a spus Diana. Pentru… faptul că tu ești aici acum, de tot. Am crezut că îmi doresc asta, dar… — a tăcut o clipă. — Noi ne vedeam. Pe ascuns. Era altceva. Iar acum ai venit cu geanta și…
— Am înțeles, a spus Adrian.
— Adrian, eu nu…
— Diana. E în regulă. Am priceput.
Și-a terminat cafeaua. A pus ceașca în chiuvetă, apoi a mers pe hol și a luat geanta. Stătea tot acolo, nedesfăcută complet; scosese din ea doar câteva lucruri.
— Adrian, a venit Diana după el. Îmi pare rău.
— Nu trebuie să-ți pară.
— Unde te duci?
— Nu știu încă. Probabil la Victor. Mi-a spus că pot sta la el.
Și-a legat șireturile. A ridicat geanta.
— Asta nu înseamnă că eu… a început Diana.
— Diana, a spus el, privind-o. Sincer. E bine.
A ieșit.
În lift era singur. De data asta liftul funcționa. Se uita la chipul lui reflectat în ușa metalică, tulbure, deformat ca toate reflecțiile din lifturi: nasul un pic mai lat, fruntea parcă mai joasă, o față străină și totuși prea cunoscută.
Patruzeci și patru de ani.
Fiica în Cluj-Napoca. Soția — aproape fostă. Amanta — nepregătită pentru realitate.
O geantă.
Liftul s-a oprit, ușile s-au deschis.
Adrian a ieșit.
Joi s-au întâlnit în biroul lui Paul. Era o încăpere mică, cu fereastra spre curte, un cactus pe pervaz și diplome aliniate pe perete.
Elena a ajuns la timp. Adrian venise cu cinci minute mai devreme și stătea pe scaun, privind fix cactusul, când ea a intrat.
S-au privit unul pe celălalt.
— Bună, a spus el.
— Bună.
Ea s-a așezat în fața lui, de cealaltă parte a biroului. Paul și-a ocupat locul și a întins documentele.
— Așadar, a spus avocatul. Vă propun să începem cu apartamentul.
Și au început.
Adrian a vorbit puțin. A acceptat aproape tot. O singură dată a adus vorba despre casa de la țară: a spus că acolo îi rămăseseră uneltele și că ar vrea să le ia. Elena a dat din cap. Fără probleme, le putea lua. La un moment dat, el i-a prins privirea. Ea nu și-a ferit ochii. L-a privit drept, liniștit, așa cum privești un om pe care odinioară l-ai cunoscut până în cele mai mici detalii, iar acum îl cunoști doar suficient.
După o oră, toate actele erau semnate.
Au ieșit împreună — nu intenționat, ci fiindcă era aceeași ușă. Pe coridor, Adrian i-a ținut ușa. Elena a înclinat ușor capul și a trecut prima.
Afară era februarie: cenușiu, cu vânt, cu o ninsoare udă care părea să nu se hotărască dacă să cadă sau nu.
— Ei, a spus Adrian.
— Ei, a răspuns ea.
Au tăcut.
— Maria știe? a întrebat el.
— Da. A venit în weekend.
— Cum e?
— Bine. Suferă, dar se ține.
— O să o sun.
— Sun-o.
Din nou liniște.
— Elena, a zis el.
— Da?
— Tu… chiar ești bine?
Ea l-a privit. Apoi și-a mutat ochii spre ninsoarea apoasă, spre cerul gri, spre copacii goi de pe marginea drumului.
— O să fiu, a spus. O să fiu bine.
El a dat din cap.
— Pa, Elena.
— Pa, Adrian.
Au pornit în direcții opuse.
Elena mergea spre metrou cu pas grăbit, fără să întoarcă privirea. În buzunar, telefonul era cald. Maria o chema iar la ea în weekend. Gabriela îi scrisese să o întrebe cum se simte. De la piscină venise notificarea pentru abonamentul de duminică.
Viața își vedea de drum — a ei, separată, nouă.
Zăpada udă se topea înainte să apuce să se așeze.
Elena mergea înainte.
După trei luni, și-a cumpărat abonament la piscină.
Nu la cea pe care o urmărise timp de doi ani — aceea intrase în renovare. A ales alta, la două stații de tramvai distanță, cu vreo douăzeci și cinci de lei pe lună mai scumpă, dar cu culoare bune și cu personal discret.
Prima dată s-a dus într-o duminică, la opt dimineața. Și-a luat casca, ochelarii, costumul de baie — acela albastru cu dungi albe, care atârnase trei ani în dulap, ascuns după hainele de vară. S-a schimbat și a intrat în sală.
La ora aceea, piscina era aproape goală. Pe culoarul alăturat înotau trei femei în vârstă, încet, vorbind peste marginea bazinului. În colțul îndepărtat, un bărbat de vreo șaizeci de ani făcea bras cu o seriozitate aproape militară. Apa era limpede, ușor albăstruie, mirosind a clor. Elena a rămas o secundă pe margine înainte să intre.
S-a împins în apă.
A început să înoate.
În primii o sută de metri a simțit că nu mai are aer. Nu mai era obișnuită, trecuse prea mult timp de când nu mai înotase. S-a oprit, a respirat adânc, apoi a pornit din nou. Încă o lungime. Apoi alta. Treptat, și-a găsit ritmul: brațele, respirația, întoarcerea la capătul bazinului. Totul a devenit mai ușor. Înota, iar mintea îi era goală, și golul acela era bun. Pentru prima dată după multe luni, în capul ei nu se mai îngrămădea nimic: nici socoteli, nici discuții cu avocatul, nici reluări nesfârșite ale acelei seri, nici amintiri care veneau exact când nu trebuia.
Doar apa. Doar brațele. Doar respirația.
A înotat opt sute de metri și a ieșit din bazin cu mâinile tremurând și cu o senzație stranie, apropiată de mulțumire.
La duș, sub jetul fierbinte, se gândea că trebuia să-și cumpere ochelari mai buni — cei pe care îi avea o strângeau pe rădăcina nasului. Și poate un termos, ca să-și aducă ceai de acasă, fiindcă după piscină îi era poftă de ceva cald, iar automatul de jos scotea o zeamă fără gust.
Planuri mici. Lucruri practice.
Și-a uscat părul în fața oglinzii și s-a privit. Fără machiaj, cu obrajii înroșiți de la apă, cu șuvițe umede lipite de tâmple. Patruzeci și opt de ani. Nu era neapărat schimbată. Era doar alta. Ca o cană cu toarta lipită: aceeași, dar cu o crăpătură care nu mai trebuia ascunsă de rușine. Pur și simplu exista.
La ieșirea din clădire s-a ciocnit de una dintre femeile din bazin — cea care înotase la mijloc și râsese cel mai tare.
— Prima dată? a întrebat femeia, trăgându-și fularul la gât.
— Da.
— Data viitoare veniți pe la nouă. Se strânge aici un grup mic de-al nostru, apoi bem cafea la bufet. — A zâmbit simplu, fără insistență. — Eu sunt Nicoleta.
— Elena.
— Foarte bine, Elena. Ne mai vedem.
Nicoleta a luat-o înainte pe alee, spre stația de tramvai. Elena a rămas o clipă pe loc, urmărind-o cu privirea.
Apoi și-a scos telefonul.