Atât de amară, încât o să plece singură, fără să mai fie nevoie s-o împingă cineva de la spate. Gabriela Craioveanu se lăuda că are cunoștințe peste tot, că îl sunase deja pe polițistul de proximitate, care trecuse pe acolo, și că urma să mai sune o dată și la protecția copilului, și la fisc. „Să alerge puțin”, spusese ea cu răutate.
Când auzise toate acestea, Elena Popescu simțise mai întâi cum i se taie picioarele. Apoi, frica i se transformase într-o furie rece. Iată dovada pe care o așteptase: nu bănuieli, nu interpretări, ci intenție rea spusă cu voce tare. Amenințare cu incendierea locuinței, recunoașterea reclamațiilor mincinoase, planuri de răzbunare povestite fără nicio rușine. Dacă înregistrarea aceea ajungea în fața unui judecător, Gabriela Craioveanu avea să dea explicații serioase. Iar Andrei Fieraru nu putea ieși complet curat, fiindcă numele lui fusese pomenit clar: mama lui spusese că fiul o susținea.
Totuși, Elena nu s-a grăbit să folosească imediat acea probă. A ales să aștepte. Să lase lucrurile să se coacă, să-i lase pe ceilalți să se împingă singuri într-un colț din care să nu mai poată ieși.
Au mai trecut trei zile. Sâmbătă dimineața, Andrei a intrat în bucătărie și a pus în fața ei un teanc gros de hârtii.
— Asta este acțiunea mea în instanță, a spus el. Cer compensarea banilor investiți în renovare. Nouăsprezece mii de lei. Plus cheltuielile de judecată. Citește, ca să știi la ce să te aștepți.
Elena a luat dosarul și a început să răsfoiască paginile. Spre surprinderea ei, documentele erau întocmite destul de bine. Erau trecute lucrări, prețuri aproximative, perioade, detalii. Existau fotografii tipărite cu apartamentul înainte de renovare, capturi din conversațiile lor în care Andrei discuta despre cumpărarea materialelor, ba chiar și copii după chitanțe.
— De unde le-ai scos pe toate? a întrebat ea, ridicând privirea.
— M-am pregătit, a răspuns el sec. Tu chiar ai crezut că sunt prost de tot? Am păstrat bonurile. Pe toate.
— Termenul de prescripție a trecut.
— Nu pentru tot. Renovarea nu s-a terminat acum o veșnicie. Și acum doi ani am mai făcut lucrări. Ți-ai uitat ferestrele? Le-am schimbat atunci. Iar ferestrele sunt îmbunătățiri aduse imobilului. Pentru ele termenul încă nu s-a dus.
Un fior rece i-a străbătut Elenei spatele. Ferestrele chiar fuseseră schimbate cu doi ani în urmă. Și, da, Andrei le plătise atunci din banii lui. Amănuntul acesta schimba situația mai mult decât i-ar fi plăcut să recunoască.
— Bine, a spus ea, păstrându-și vocea calmă. Să hotărască instanța.
Însă după ce Andrei a plecat din cameră, Elena și-a dus mâinile la tâmple. Dacă judecătorul îi admitea cererea, ea ar fi fost nevoită să dea aproape toate economiile strânse. Iar acei bani erau puși deoparte pentru operația mamei sale.
A sunat-o din nou pe prietena ei juristă și i-a povestit totul, fără să ascundă nimic.
— Cu ferestrele e într-adevăr mai complicat, i-a spus prietena după ce a ascultat-o. Dar înregistrarea cu amenințările o ai, nu? Asta poate schimba complet direcția procesului. Amenințarea cu incendierea unui bun nu e o glumă, intră în sfera penală. Dacă o depui la dosar, cererea lui se poate prăbuși. Un judecător va privi altfel un om a cărui mamă amenință că dă foc apartamentului.
Pentru Elena, cuvintele acelea au fost ca o gură de aer. A salvat fișierul în mai multe locuri: în telefon, într-un cont cloud și pe un stick USB. Apoi nu i-a mai rămas decât să aștepte ziua procesului.
Ședința a fost stabilită peste două săptămâni. În tot acest timp, în apartament s-a lăsat o tăcere grea, apăsătoare. Gabriela Craioveanu ieșea rar din camera ei, Andrei se întorcea târziu și se culca aproape fără să vorbească, iar Maria Popescu stătea mai mult la ea, cu ușa întredeschisă. Elena încerca să nu-i amintească fetei, mai mult decât era inevitabil, de furtuna care se adunase în jurul lor.
În dimineața procesului, Elena s-a îmbrăcat sobru, a pus toate actele într-o mapă și a chemat un taxi. Când a intrat în sala de judecată, Andrei era deja acolo, lângă mama lui. Gabriela Craioveanu purta negru din cap până-n picioare și avea aerul cuiva venit la înmormântare, de parcă tragedia ar fi fost doar a ei.
Judecătoarea, o femeie de vârstă mijlocie, cu ochelari și privire atentă, a citit pe scurt actele cauzei. Andrei a vorbit primul. A început să explice câți bani și câtă muncă investise în apartament, cum lucrase cu propriile mâini, cum cumpărase materiale scumpe, cum contribuise ani întregi la confortul locuinței. A prezentat chitanțele, fotografiile, apoi declarația unui vecin care confirma schimbarea ferestrelor. Vorbea liniștit, fără izbucniri, iar Elena observa că judecătoarea îl asculta cu seriozitate.
Apoi i s-a dat cuvântul ei.
Elena s-a ridicat. Și-a îndreptat spatele și a început să vorbească rar, clar. A explicat că apartamentul fusese cumpărat înainte de căsătorie. A recunoscut că renovări existaseră, însă a subliniat că o parte importantă a materialelor fusese achitată din veniturile ei, iar Andrei făcuse mai ales muncă fizică. A mai arătat că bonurile depuse nu dovedeau întotdeauna cine plătise efectiv, pentru că unele cumpărături fuseseră făcute cu un card folosit în comun.
Însă partea cea mai importantă a păstrat-o pentru final.
— Onorată instanță, a spus Elena, aș dori să atrag atenția și asupra metodelor prin care partea adversă și mama acestuia au încercat să mă constrângă. Dețin o înregistrare audio din care reiese că Gabriela Craioveanu amenință că îmi incendiază apartamentul și recunoaște că a făcut sesizări neîntemeiate la protecția copilului și la poliție.
În sală s-a făcut deodată liniște. Andrei a pălit vizibil. Gabriela Craioveanu a rămas cu gura întredeschisă, de parcă nu mai știa cum să respire.
Judecătoarea a cerut ca înregistrarea să fie prezentată. Elena a pornit redarea. Vocea Gabrielei Craioveanu, ascuțită de ură, a umplut sala limpede, fără ezitare: spunea că va arde apartamentul cu tot cu Elena, numai să nu ajungă nimeni să se bucure de el.
Un murmur s-a rostogolit printre cei prezenți. Judecătoarea și-a ridicat sprâncenele și a cerut reluarea fragmentului. Elena l-a pus încă o dată. Apoi a redat și partea în care Gabriela vorbea despre apelurile la polițist și la protecția copilului.
— Minciună! a țipat Gabriela Craioveanu, sărind de pe scaun. E o făcătură! A montat ea înregistrarea!
— Liniște, a spus judecătoarea, cu un ton tăios. Luați loc. Înregistrarea va fi atașată la dosar.
— Doamna judecător, a intervenit Andrei, mama nu a vorbit serios. A fost o discuție de familie, spusă la nervi.
— Amenințarea cu distrugerea unui bun este o faptă cu relevanță penală, a remarcat judecătoarea calm. Iar sesizarea mincinoasă este, la rândul ei, o chestiune gravă.
În clipa aceea, Elena a înțeles că balanța se înclinase. Andrei stătea cocoșat pe bancă și siguranța lui de mai devreme dispăruse. Gabriela își ducea mâna la piept, încercând iar să joace scena femeii doborâte, dar de data aceasta spectacolul nu mai impresiona pe nimeni.
Judecătoarea s-a retras pentru deliberare. După aproximativ o oră, s-a întors și a citit hotărârea: cererea lui Andrei Fieraru era respinsă. Mai mult, instanța constata existența unor indicii privind posibile fapte penale în conduita Gabrielei Craioveanu și dispunea înaintarea materialelor către organele competente, pentru verificarea amenințării cu incendierea și a sesizărilor false. Elenei i-a fost acordată și o despăgubire pentru prejudiciu moral: o mie cinci sute de lei. Nu era o avere, dar însemna enorm prin ceea ce simboliza.
Când a ieșit din sală, Elena nu s-a uitat spre fostul ei soț. Auzea în urmă plânsul isteric al Gabrielei, cuvintele ei amestecate, încercările lui Andrei de a o calma. Dar nimic din toate acestea nu o mai privea. Nu mai era problema ei.
Divorțul s-a încheiat repede. După o lună, Andrei și Gabriela Craioveanu au plecat din apartament. Femeia a ieșit cu capul sus, încăpățânată până la capăt, dar Elena i-a văzut buzele tremurând. Andrei căra valizele fără să scoată un cuvânt. În prag, s-a întors.
— Elena… poate te mai gândești? Eu fără voi nu pot.
Ea l-a privit scurt, fără ură, dar și fără slăbiciune.
— Adio, Andrei.
A închis ușa și a răsucit cheia în broască.
La început i-a fost greu. Singurătatea avea greutate, iar apartamentul părea prea mare, prea gol, prea tăcut. Dar, încetul cu încetul, Elena s-a obișnuit cu noua viață. A făcut o renovare ușoară, a schimbat culoarea pereților, a aruncat lucrurile vechi care îi aminteau de anii aceia apăsători. Maria Popescu și-a revenit treptat, a început din nou să râdă și să-și cheme prietenele în vizită.
Gabriela Craioveanu a mai trimis câteva luni mesaje furioase pe rețelele sociale, încercând să se justifice și s-o prezinte pe Elena drept o femeie crudă. Elena a blocat-o și nu a mai citit nimic. Andrei a încercat de câteva ori să o sune, însă ea nu i-a răspuns. Timpul vindecă, dar rana ei avea nevoie de liniște după șapte ani de umilințe, acuzații și dureri înghițite.
Într-o seară, Elena stătea în bucătărie, cu o cană de ceai în mâini, privind pe fereastră. Maria își făcea temele în camera ei. În casă era calm, era tihnă, era bine. Atunci Elena și-a spus că nu va mai lăsa niciodată pe nimeni să se poarte ca stăpân în locul ei. Lecția fusese prea scump plătită ca s-o uite vreodată. De acum înainte, viața ei urma să fie alcătuită doar din alegerile pe care avea să le facă singură.
A luat telefonul, a deschis lista de contacte și a găsit numărul prietenei juriste. I-a scris un mesaj scurt: „Îți mulțumesc. M-ai salvat.” A pus apoi telefonul pe masă și a zâmbit.
Totul abia începea. Dar, de data aceasta, era viața ei. Numai a ei.