În jur, orașul forfotea, plin de voci, pași grăbiți și claxoane. Veronica Iliescu își încheie paltonul până sus, coborî treptele și porni spre casă. Nu spre vechiul apartament, ci spre locuința închiriată deocamdată: mică, modestă, dar a ei.
Seara îi scrise lui Gabriel Moldovan:
„Gata. S-a terminat.”
Răspunsul veni aproape imediat:
„Cină. Aleg eu locul.”
Totul se legase firesc, fără declarații solemne, fără scene frumoase ca în filme și fără cuvinte mari. La un moment dat, Veronica își dăduse seama că aștepta să o sune. Că, atunci când îi apărea numele pe ecran, în ea se încălzea ceva, undeva în dreptul pieptului. Că lângă el putea să tacă fără să se simtă în plus.
Gabriel era altfel. Nu perfect — în perfecțiune nu mai credea de mult. Uita uneori că stabiliseră să se vadă la șapte, nu la opt. Putea vorbi o oră întreagă despre un dosar care îl prinsese, fără să observe că ea căsca deja pentru a treia oară. Dar, de fiecare dată când îi era greu, el simțea înainte ca ea să apuce să rostească ceva.
Într-o zi, Veronica îl întrebă direct:
— Gabi, ție nu ți se pare ciudat? Am venit la tine cu problema soțului meu, iar acum…
— Ba da, e ciudat, recunoscu el liniștit. Dar viața, în general, e o treabă ciudată. Întrebarea e cum te simți tu cu asta.
— Bine, spuse ea.
Și de data aceea era, în sfârșit, adevărul întreg.
Andrei Oltean o sună într-o seară târziu, pe neașteptate. Veronica răspunse doar pentru că numărul îi apăruse pe ecran înainte să aibă timp să se răzgândească.
— Vero, zise el.
Avea o voce stranie, ca a unui om care pregătise de mult o frază și nu găsise niciodată curajul să o spună.
— Voiam doar… ești bine?
— Da, răspunse ea simplu.
— Am auzit că ești acum cu Gabriel.
Veronica tăcu o clipă.
— Ai auzit corect.
— Asta… El se opri. Ei, uite. Mică mai e lumea.
— Mică, Andrei, confirmă ea. Mai ales când îți lași hârtiile în imprimantă.
El nu mai spuse nimic. După câteva secunde, în receptor se auziră doar tonurile scurte.
Veronica puse telefonul deoparte și se întoarse în bucătărie. Pe aragaz bolborosea ceva într-o oală, iar Gabriel stătea la masă, cu tableta în față, citind un dosar. Din când în când se încrunta și nota câte ceva.
— Cine era? întrebă el, fără să ridice privirea.
— Fostul.
— Ce voia?
— Cred că nici el nu știa.
Gabriel își înălță capul și o privi atent, așa cum făcea mereu, de parcă încerca să vadă dincolo de răspuns. Apoi dădu scurt din cap și reveni la tabletă.
Veronica amestecă în oală, micșoră flacăra, scoase două farfurii și puse pâinea pe masă.
Dincolo de fereastră, orașul de seară murmura egal, cunoscut, aproape liniștitor.
Tot ce mai rămăsese din viața ei de dinainte încăpea în câteva cutii așezate într-un colț al holului. Apartamentul era închiriat, mobila nu-i aparținea, iar perdelele erau exact genul pe care ea nu l-ar fi ales niciodată.
Dar când Gabriel lăsă tableta și spuse: „Hai, te ajut”, iar ei doi începură să pună masa împreună în bucătăria aceea străină și îngustă, Veronica înțelese brusc că, pentru prima oară după foarte mult timp, nu mai voia să plece nicăieri.
Voia doar să rămână.
Acolo. Așa.
După șase luni, se mutară împreună.
Nu într-un apartament mare, nici într-unul elegant peste măsură, ci într-o locuință obișnuită cu două camere, în Cotroceni, cu tavane înalte și parchet vechi, care scârțâia la fiecare pas. Gabriel îi promisese că se ocupă el de reparație și, firește, nu se ocupase niciodată. Până la urmă, Veronica chemă singură un meșter, apoi o săptămână întreagă îi aminti episodul ori de câte ori avea ocazia.
— Ești ranchiunoasă, îi spunea Gabriel.
— Sunt contabilă, răspundea ea. Eu înregistrez tot.
El râdea. Ea râdea odată cu el.
Într-o duminică merseră la un magazin de materiale și mobilă, fiindcă aveau nevoie de o poliță pentru hol. Părea o cumpărătură simplă. În realitate, petrecură acolo două ore, se contraziseră pe tema culorii, nu căzură de acord asupra modelului, iar la final cumpărară cu totul altceva decât plănuiseră. Se întoarseră apoi cu o cutie uriașă, care abia încăpea în taxi.
Rămaseră pe trotuar, cu pachetul între ei, amândoi ușor enervați și, în același timp, caraghioși. Atunci Veronica se gândi, fără să vrea: asta e. Nu o cină impecabilă la lumina lumânărilor, nu promisiuni rostite teatral. Ci o cutie prea mare, o ceartă despre o poliță și parchetul care scârțâie.
Asta era viața adevărată.
În ziua în care toate plățile fură închise definitiv, Adrian Oltean îi trimise un mesaj scurt:
„Felicitări. Ați dus totul cu demnitate.”
Veronica îl citi de două ori, apoi stinse ecranul.
Cu demnitate. Poate că da.
Nu se mai gândea des la Andrei Oltean. Doar uneori, în treacăt, așa cum îți amintești de o carte citită demult. Fără furie, fără amărăciune. Pur și simplu fusese ceva și trecuse.
Viața se dovedise mai încăpătoare decât acei nouă ani.
Iar foaia aceea scoasă la imprimantă, pe care o ridicase întâmplător într-o dimineață de aprilie, nu distrusese nimic. Doar îi deschisese o ușă pe care Veronica ar fi trebuit, de mult, să aibă curajul să o deschidă singură.
Bine că notarul se dovedise a fi omul potrivit.